Ce suntem noi: doar plecăciuni și portofele?

Putem discuta la nesfârşit despre umilinţă, mai ales când aceasta se realizează pe banii noştri. Un funcţionar la un ghişeu, un portar, în faţa unei porţi, care se crede Dumnezeu, un procuror zăngănind din cătuşe, pătruns de misiunea sa, un judecător sculat cu faţa la cearceaf, un ministru cu cu mulţi adjuncţi, toţi doritori de şpagă, toate acestea sunt scenarii reale, ale distrugerii de destine în România. Cum pe unii nu-i iartă boala sau accidentul de maşină, pe români nu-i iartă birocraţia şi instituţiile statului. În statele civilizate, implacabilitatea morţii este concurată doar de fisc (taxe şi impozite). În România moartea este concurată până şi de portari. Toate şicanele de necivilizaţie pe care le îndură românii: cozi la ghişee, plecăciuni pe la funcţionari, frisoane în faţa procurorului – „că oi fi făcut tu ceva, nu te cheamă aicea degeaba”, sudori reci în faţa bunei dispoziţii a judecătorului, portofelul larg căscat în parcare la instituțiile Statului, sunt acumulatoare de stres şi nu concordă sub nici o formă cu ceea ce înţeleg eu prin „drepturile omului”. Este discriminatoriu să fim percepuţi ca o pradă de către fiecare individ la care apelăm. Ce, din punctul de vedere al guvernanților și ai lor funcționari, suntem alcătuiţi doar din plecăciuni şi portofel? Se pare că da. Revin şi spun că este vorba doar despre educaţie. Iar educaţia noastră a făcut stop la epoca în care un salam, o carte bună, o „kentană”, un „blug” sau o măslină (de sub tejghea să fie), făceau din vânzător cel mai bun prieten al nostru. Iar prietenului îi dai şi tu ce ai, atunci când ai. Problema este că „prietenul” s-a obişnuit să-i dai ca să dea. Şi, între timp, o parte dintre acei vânzători au cam ajuns miniştri…