Printr-un concurs fatidic de împrejurări, am ajuns să câștig un abonament la un salon de înfrumusețare. În pachet intră o duzină de tunsori, tot atâtea bărbieriri profesionale și, cireașa de pe tortul funebru, un tratament galvanic pentru față.
Cu bărbieritul a fost simplu. Probabil, eram primul client al recent inauguratului salon „de lux” și asta a dezavantajat-o atât pe duduia cu brici, cât și pe mine. Ea s-a speriat, fiindcă nu știa că poate să curgă un kil de sânge dintr-o biată tăietură de doi centimetri pe obraz. Eu m-am îngrijorat, închipuindu-mă scos pe targă din frizerie de arafații de la SMURD.
Tunsoarea a fost floare la ureche. Mașina electrică are un distanțier care-o ține departe de pielea capului, iar să scoți un „2” model pușcărie nu-i chiar mare filosofie. Tratamentul galvanic însă era să mă omoare. Asistenta mi-a întins pe față un glet urât mirositor, cică ultimul răcnet în materie de anti-aging, pe care și-a propus să mi-l îndese-n pori cu o sculă ca o râcâitoare de călcâie.
Zece minute am îndurat asaltul sculei electrice, presupunând că înțepăturile și arsurile reprezintă singura cale a adultului spre pielea de bebeluș.
Când m-am văzut însă cu fața pârlită și tumefiată, m-am lecuit. Mă vreau cu riduri, dar viu.
