Am căpătat o alergie puternică la diamante, care nu-mi trece nici cu antihistaminice şi nici cu ceai de gălbenele. O domnişoară, povestind despre greutăţile vieţii alături de un bătrânel cu mai multe milioane verzi decât dinţi în gură şi despre puterea sacrificiului în schimbul unor diamante agăţate de buric, m-a îngreţoşat în aşa măsură, că până şi mirosul de diamante îmi dă fierea peste cap.
Când trec pe lângă o vitrină cu bijuterii, mă năpădesc lacrimile, gura mi se face pungă şi în cap îmi răsună suferinţa domnişoarei care primea un diamant „pentru fiecare masaj menit să-i calmeze moşului artrita, pentru fiecare umilinţă provocată de apariţia în public, alături de un dinozaur care îşi pierde proteza prin club, pentru fiecare clipă de amor sfârşită la Urgenţe”.
Ultima dată când am văzut-o, martira reuşise să treacă peste decepţia provocată de decesul inoportun al octogenarului, survenit înainte de a-i achita ultima împachetare cu argilă şi untul pământului. Era în negocieri romantice cu un bijutier occidental, care se declarase fascinat de inocenţa care o împidicase pe ea să deosebească un diamant adevărat de unul fals şi dispus să o înveţe tainele afacerii.
Din cauza asta, simpatia mea pentru pietrele Swarovski reuşeşte cumva să depăşească groaza de a le vedea lipite pe chiloţi, frigidere, canapele, aspiratoare sau motostivuitoare.
Daca o fată îşi doreşte cu ardoare o pietricică strălucitoare, din partea mea are tot dreptul să o aibă, cât timp pentru asta nu pune nimănui plasturi antireumatici sau plosca. O bucată de sticlă agăţată de gât mi se pare mai curată decat orice diamant roz, atât timp cât fata îşi poate permite să şi-o cumpere singură, dar, desigur, acestea sunt gusturile mele, mărunte şi opace.
