Ne-a luat vreo șaptezeci de ani să inventăm o lege care să ne învețe cum să facem grătarul când ieșim la pădure. Câte decenii ne vor trebui până vom ajunge s-o respectăm? Dacă ne punem ambâțul și nu ne culcăm pe-o ureche, cam tot pe-atâta.
Românul s-a născut grataragiu. În orice weekend în care e liber îndeasă scula în portbagaj, ia cu el câteva kile de carne și vreo trei PET-uri de bere și fuge în cel mai apropiat codru, să se-mbuibe.
Dacă în marginea unui oraș e un singur copăcel firav, chiar și ros de omizi, în mod sigur o să găsești aciuate pe sub el două sau trei familii iubitoare de barbecue, care nu se cunosc, dar fraternizează în numele cărnii perpelite „în natură”. Unul pune maneaua, altul are piperul, al treilea vine cu muștarul.
La sfârșitul zilei, când românul prea-plin pleacă răsuflând cu greu acasă, natura e schimbată. Împrejurul copacului se-ntinde un cerc lat de cutii goale, hârtii și pungi murdare, bașca urmele vreunei nevoi firești, satisfăcută spontan, pe potecă.
Legea picnicului ar trebui să educe românul doritor de grătar. Însă ea are dispoziții și sancțiuni, dar nu prevede și de unde va face rost România de cei 2 milioane de jandarmi care să stea de pază lângă cei 2 milioane de copaci dimprejurul orașelor. Fiindcă la noi altfel nu se poate.
