Numai așa, când mă gândesc într-o doară, pe jumătate senin, pe jumătate obosit, cu un strop de mir pe frunte și cu busuioc în plete, îmi vine să spun că măreția Justiției din România este ca o fecioară ce se pierde pe centura virtuții; cu toții o dorim curată, nepătată și plină de calități, dar atunci când ne arată fundul dăm bir cu fugiții și nu mai privim în urmă. Ați înțeles ceva? Nu era nimic de înțeles până aici, deoarece Justiția lasă un gust amar în gura oricui: dacă furi o găină, bagi pârnaie ca Berilă, dacă ascunzi câteva milioane sau dacă dai cu pumnul de cade boul din picioare, scapi nevătămat ca fecioara printre sfinți și luna printre stele.
Nu este deloc un punct de vedere avizat sau un diagnostic din partea unui expert în Drept. Nici pe departe. Sunt doar câteva rânduri ce se doresc o reflecție de weekend asupra imaginii mizerabile pe care o lasă unele sentințe judecătorești, unii magistrați și, în general, aplicarea a ceea ce numim cu toții dreptate. Legea e pentru toți aceeași, se aplică la fel, zeița Themis e legată la ochi pentru a împărți legea în mod echitabil sau pentru că e sătulă până peste cap de mojiciile sistemului?
Am văzut cu toții cum un recidivist ca Sorin Paleșică, bătăușul salvamontistei Miruna Inel din stațiunea Straja, a scăpat de închisoare. Victimele și-au retras plângerea. Cum? De ce? Agresorul a ajuns la o înțelegere cu ele, victimele au fost amenințate? Nu vom ști niciodată pentru că transparența în aceste cazuri este zero, putem doar bănui și trăi din suspiciuni. E suficient să ai bani și influență pentru ca dosarele să nu meargă mai departe? Șpaga e suverană? Mafia unor golani cu pumn de fier e chiar atât de puternică încât nimeni și nimic nu-i mai stă în cale?
Percepția publică asupra Justiției în acest moment este dezastruoasă – v-am avertizat, nu este un diagnostic – și nu cred că în viitorul apropiat va putea cineva să o schimbe. Teroarea instaurată de clanurile mafiote în toate zonele țării, cazurile de dare și luare de mită în rândurile magistraților, personaje din sistem ce sunt bănuite a fi șantajabile, cumetriile, neamurile înfipte în posturi-cheie, săruturile pe gură dintre Justiție și clasa politică, procurori și judecători care răspund la butoane apăsate de sus, sforăriile interminabile și suspiciunile care nu se mai sfârșesc, toate aceste clișee nu fac decât să cimenteze imaginea unei corupții generalizate.
Ce lipsește? Românul neaoș ar spune că nu există sânge în instalație. Domnilor, nu mai aveți testiculele la locul lor și vă lăsați duși de nas de hienele îmbătrânite din sistem, de stelele ce par a nu mai cădea de pe umeri și de veșnicii ciripitori cu gura larg deschisă. Magistrații corecți, cei care ar dori să-și exercite atribuțiile conform legii, parcă sunt călcați pe cap și strânși cu o ușă invizibilă. Mai lipsește un organ competent, viu, energic, care să penalizeze derapajele interne. Știu, există CSM, există fel de fel de comisii de disciplină și de modalități de inspecție. Pe hârtie avem totul, dar faptic ne lovim întotdeauna de indolență și de mânuțe care se spală reciproc.
Legile par că sunt făcute doar pentru a avantaja infractorii. Nu contează cât de gros ai dosarul, important e să circule banul, influența și circuitul să meargă uns. Fraierii înfundă pușcăria, șmecherii trag pe nas aer curat, indiferent de acuzații și de probe.
De foarte mulți ani se vorbește despre o lege a răspunderii magistraților. Pentru că – nu-i așa? – nu există nimeni mai presus de lege și oricine ar trebui să dea lămuriri pentru erorile făcute la locul de muncă, cu voie sau fără voie. Revin tot la percepția publică și readuc în atenție imaginea de mic Dumnezeu pe pământ a magistraților: ”fac ce vor, când vor, manipulează dosare și probe, dau sentințe după bunul plac, achită sau condamnă după ureche și urmăresc pe cine vor, cu sau fără mandat, sunt intangibili și nu le ajunge nimeni cu prăjina la nas, trăiesc într-o lume a lor și au pierdut orice contact cu realitatea, nu-i trage nimeni la răspundere pentru abuzurile în funcție, etc.”
Scriu fără nici o doză de răutate aceste rânduri, dar nu pot să-mi reprim îndoielile și percepțiile pe care le am din lectura zilnică a sutelor de informații ce-mi trec prin fața ochilor și din dialogurile cu cei din jur. Îmi este imposibil să o fac pe prostul și să nu reproșez o realitate văzută la rece.
Imaginea actuală a Justiției este cea a unei permanente colcăieli, o enormă văgăună în care cetățeanul de pe stradă nu are nici cea mai mică șansă dacă nu are ”spate” sau dacă portofelul este anorexic. Starea de impenetrabilitate pe care o degajă înalții funcționari publici ce au datoria să facă dreptate și convingerea că niciodată nu vor plăti pentru eventualele greșeli făcute, sapă în mentalul colectiv și produc lehamite, ură și dispreț totodată pentru o breaslă ce ar trebui să beneficieze de un respect total și necondiționat. Magistraților le place această atmosferă, s-au obișnuit cu înjurăturile ce curg la adresa lor? Atunci e bine, să doarmă liniștiți în continuare. Vor să schimbe cumva unghiul din care societatea îi vede? Poate că ar trebui să facă ceva în acest sens, schimbarea pornește întotdeauna din interior și nimeni nu cunoaște mai bine decât ei regulile ce pot fi modificate.
Nu sunt decât un om de pe stradă ce vrea să uite că Palatele de Justiție sunt pline de șmecheri în costume scumpe, care circulă în limuzine de zeci de mii de euro. Am obosit să văd cum grangurii ies în libertate, fără să plătească, în timp ce sărăntocul care a călcat în străchini e pedepsit exemplar, cu sânge rece, conform legii în vigoare, desigur. Sunt scârbit de corduneni, sportivi, spoitori, cămătari, clanuri și interlopi politici, sunt deja la capătul răbdării când aflu că iarăși a mai ieșit unul dintre gratii deoarece l-a lovit brusc talentul literar-științific.
Avem nevoie de un sistem normal, de pârghii funcționale care să se poată controla și respecta reciproc. Ne-am cam săturat să vă tot scuipăm în față. Ni se cam usucă gura și nu e bine.
