Pe lângă toate celelalte defecte ale mele, mai am unu, deghizat însă în calitate, care mă pune adesea în situaţii deloc plăcute şi, din nefericire, mult prea dese.
Să zicem că cineva mă întreabă cum se ajunge în nu ştiu ce punct întortocheat din Bucureşti. Pentru că am orientarea în spaţiu a unei cârtiţe bătrâne şi senile, ar trebui din capul locului să dau din umeri şi să-mi văd de drum. Ei, nu! Mă încăpăţânez să dau indicaţii alambicate, arăt spre stânga, deşi mă gândesc la dreapta, şi numai o minune îi poate ajuta pe bieţii rătăciţi să-şi găsească destinaţia cu ajutorul meu. Iar într-o iarnă am vrut să sprijin o bătrână care patina pe gheaţa groasă şi m-am prăbuşit peste ea cu tot cu ghetele mele cu toc cui pe care le încălţasem în nebunia mea. O săptămână întreagă i-am dus portocale la spital.
Înţelegeţi deci că amabilitatea mea exagerată se dovedeşte repede a fi orice altceva decât o calitate pentru care oamenii să-mi mulţumească înduioşaţi. Şi dacă o să vă întrebaţi de ce nu mă potolesc dacă tot reuşesc să înţeleg unde greşesc, vă spun doar atât: nu pot! Şi dacă m-aţi vedea cum îmi ard acum urechile de ruşine, aţi fi convinşi că nu vă mint!
Ieri, într-un magazin care vinde cafea şi ţigări electronice, un tânăr spaniol încerca să se înţeleagă cu vânzătoarea, într-o engleză chinuită, iar ea continua să-l întrebe dacă vorbeşte franceza. Fiindcă amândoi îşi pierduseră cumpătul, înţelept ar fi fost să-mi iau sacoşele şi să fug cât mai departe, dar mi-am băgat nasul şi-n afacerea asta.
Mi-am zis că engleza de la şcoală plus spaniola pe care o învăţasem din cele câteva episoade din „Esmeralda” erau suficiente să ajut frumuseţea aia de băiat să-şi ia nişte amărâte de ţigări, fie ele electronice. Fiindcă el zâmbea aşa de frumos şi de derutant, m-am pomenit amestecând, într-un nimicitor ghiveci, cuvinte în diverse limbi, despre care habar n-aveam că le pot vorbi, asezonate cu dese şi lungi aaaaa-uri. Ce s-o mai lungim atât, păream Antonescu în plin discurs englezesc sau orice o fi fost până la urmă bâlbâiala aia.
A plecat, cu cinci electronice din alea într-o sacoşă, mai sărac cu câteva milioane vechi şi vorbind la telefon cu cineva de acasă de la el. Ce-a spus mi-e ruşine să repet, dar ceva între încurcă lume şi… mă rog, să ne oprim aici că suntem o revistă serioasă!
Concluzia e că de mâine mă fac rea şi-mi agăţ în cui mantia mea de bună samariteană! Să purceadă cine-o vrea la salvat bătrânici sfioase şi spanioli arătoşi şi nerecunoscători faţă de ospitalitatea românească!
