Zilele astea cine-i norocos şi are rude la ţară merge să taie porcul. Asta-i o chestie la fel de importantă ca o nuntă sau un botez, şi oricărui vecin care întreabă curios care-i pricina zarvei şi a bagajelor cu care norocosul se urcă grăbit în maşină i se răspunde repede că de vină e porcul şi-atunci vecinul îmbujorat şi el de emoţia evenimentului îl bate pe norocos complice pe spate şi-i cere să-i aducă la întoarcere o bucată de şorici. Norocosul râde şi-i spune: Sigur, vecine!
Dar să fim serioşi, cam cât şorici poate să aibă un biet purcel ca să sature pofta tuturor!
Aşa c-am pus ceasul să sune la 4 fix, că românul la toate ocaziile speciale din viaţa lui e musai să se trezească cu noaptea în cap. Am găsit satul într-o atmosferă îngheţată de frig şi de plictis, în miros de fum de sobă şi cântec timid de cocoş puturos. Urâtă vreme să omori un porc, fie el cât de porc la viaţa lui.
Cuţitele cele mai mari şi cele mai ascuţite sunt pregătite şi toţi sunt aşa de entuziasmaţi de asasinatul pe care îl pun la cale că pe mine mă trec fiori de groază pe şira spinării. Aşa cum s-au costumat, cu veste de fâş şi fulare legate peste urechi, par membrii unui Klu Klux Klan dornici de vărsare de sânge. Au pus ibricul cu ţuică pe foc şi-şi freacă mâinile de frig şi de bucurie.
Simt un nod în gât. De după gard, guiţând cu jale, apare şi animalul, împins de la spate de doi vecini vânjoşi. Aici trebuie să subliniez faptul că oricât de puternice ar fi instinctele criminale ale fiecăruia dintre noi, numai câteva persoane dintr-un sat sunt calificate să ucidă porcul. Profesionalismul acestora e cu atât mai evident cu cât demonstrează întotdeauna stăpânire de sine şi o mână precisă, indiferent cât de avansat le-ar fi gradul de ebrietate.
E prima dată când mă emoţionez privind în ochi un porc. De obicei, încep să-l bălăcăresc într-un aşa hal că mocirla caldă de acasă i s-ar părea un imaculat heleşteu. E drept că porcu-i atunci pe două picioare, dar e doar o chestie de matematică.
Are ochii mici, negri şi calzi. Pare că mă imploră să-l salvez de la moarte! Dar sunt aşa de laşă, că-n loc să-i rup funia care-l ţine priponit de gard mă ascund în casă şi plâng. Mă gândesc la toate momentele frumoase din viaţa purceilor lui pe care le va pierde, la nopţile tandre cu scroafa lui (la naiba, asta n-a sunat bine deloc) şi mă zgudui de plâns! Plâng cu capul înfundat în perne ca să nu-l aud cum guiţă disperat după ajutor. Mamaie deschide nervoasă uşa. Are în mâna dreaptă un cuţit. Zice:
– Maică, potoleşte-te cu plânsul ăsta! Că nea Gicu a zis că neam de neamu’ lui n-a păţit aşa! Nu-i voie să plângi după un porc (fac o paranteză ca să le atrag fetelor atenţia asupra acestui crâmpei de înţelepciune populară) ca suferă mult şi moare greu!
Mă opresc cu greu din plâns şi ies din casă la timp pentru pomana porcului. Ce neam de milostivi suntem noi, românii. Da, am ucis animalul, dar ca să dovedim cât suntem de creştini, îi facem şi pomană. Dacă mă gândesc bine, pomana asta seamănă izbitor de bine cu ultima pomană la care am fost eu, a unchiului Costică. Lumea era şi atunci veselă şi se îndopa, că doar mâncarea şi băutura erau gratis, şi o vecină a propus exact ca acum să dea cineva drumul la televizor, pe Etno TV, ca să fie de sufletul mortului.
Carnea sfârâie în ceaunul mare şi s-a umplut toată uliţa de miros de carne proaspătă, prăjită.
„Mănânc şi plâng. Mănânc.”
