Când mi-am făcut ordine în sertarele biroului de la serviciu, mi-am dat seama că am în ele tot ce-mi trebuie ca să supravieţuiesc oricărui eveniment care m-ar putea împiedica să mai plec vreodată acasă. Aş face faţă chiar şi Apocalipsei. Am ronţănele, schimburi, ac şi aţă de diverse culori, şerveţele umede şi uscate, diverse vitamine şi pastiluţe de calmat feluriţi nervi, jucărele, nasturi, cremă de ghete, cărţi şi fotografii de familie. Şi orice mi-ar lipsi din sertare s-ar găsi, cu siguranţă, în geantă.
Aşa că e firesc să avem şi brad împodobit la muncă, să bucurăm copiii din noi, cam năuciţi de termenele-limită ale celor mari. Şi e şi mai natural să vină Moşul tot aici. Mă rog, e un fel de-a spune. Că doar n-o să lase cei de la pază să intre în fortăreaţă orice moş în costum roşu garnisit cu blăniţă albă, ducând în spate un sac dubios. Aşa că, în loc să externalizăm treaba asta cu moşul, îi preluam noi atribuţiile şi, păstrând confidenţialitatea datelor, îl secretizăm şi îl americanizăm. Nu l-am inventat noi, deci cred că sunteţi familiarizaţi, şi voi, cu noţiunea de secret Santa. Ştiţi, chestia aia amuzantă când trebuie să tragi la sorţi dintr-o căciula numele unui coleg căruia trebuie să-i faci un cadou-surpriză? Aici e o chestie de noroc. Dacă n-ai câştigat niciodată la loto înseamnă că n-ai mână bună şi-o să tragi sigur numele colegului celui mai nesuferit, cu care poate că te-ai şi certat sau te-ai îmbrâncit pe scări, şi tot ce-ţi mai rămâne de făcut e să speri că n-o să afle niciodată c-ai fost tu moşul lui secret care i-a făcut cadou un ceai de fiţe în care a strecurat un laxativ eficient!
Eu ştiu că toată chestia asta e doar un pretext pentru a ne juca cu toţii frumos în jurul bradului, mimând o atmosferă de sărbătoare care să îngheţe, măcar pentru o clipă, şi cele mai negre antipatii, nu că la noi ar exista aşa ceva! De asta nici nu m-am supărat când am primit anul trecut o jucărie din lemn cu un muţunache care se dădea huţa, pusă într-o cutie de carton locuită de un păianjen destul de duşmănos. N-am luat-o ca pe o chestie personală, că doar nu trebuie să ştie toată lumea că mi-e frică rău de păianjeni. Am privit problema cu detaşare, am legat bine cutia cu sfoară şi am aşteptat să moară păianjenul de foame, ceea ce cred că s-o fi întâmplat până acum, că sunt prea speriată ca să-i mai deschid vreodată capacul.
Mi-am muncit creierii şi-am bântuit magazinele încercând să găsesc cadoul perfect. Un dar fie el cât de neinspirat, dar venit de la o rudă, e repede iertat, pe când unul de la un coleg de serviciu, oricât de nevinovate ar fi fost în realitate intenţiile lui, e considerat un cal troian care ascunde mici răutăţi, insinuări otrăvite sau glume obosite.
Mi-am amintit ce spunea o mătuşă a mamei, o cucoană foarte dichisită, crescută cu guvernantă şi pian în casă „dragă, cu şocolata nu dai niciodată greş”. Am cumpărat deci ciocolată, adică ceva anost, plictisitor, dar sigur. Şi-am aşteptat cuminte să-şi deschidă colega cadoul.
A ridicat cutia deasupra capului şi-a tunat ameninţătoare: sunt alergică la ciocolată! Iar cu privirea rece căuta de zor vinovatul. Eu n-am copiat niciodată nu pentru că n-aş fi vrut, dar n-am putut, că roşeam ca un rac numai gândindu-mă la copiuţele prinse de fustiţă, darămite să le mai şi folosesc, aşa că n-a fost nevoie să zăbovească prea mult uitându-se la mine, că m-am dat de gol. Prin urmare, anul ăsta, secret Santa mi-a făcut cadou un duşman.
