(Acest dialog este unul imaginar. Orice asemănare cu persoane din viața reală nu este neapărat întâmplătoare)
Într-o zi oarecare de primăvară, e drept, cam ploioasă, inevitabilul s-a produs: hoțul s-a întâlnit cu prostul:
– Salut, bă, prostule!
– Salut, bă, hoțule!
– Auzi, bă, prostule? Ești celebru…
– Cum aşa?
– Au spus de tine la televizor aseară. Am auzit cu urechile mele.
– De mine?! Bă eşti prost?
– Nu, tu eşti. Eu sunt hoţ.
– Mă rog. Da’ cine vorbea de mine?
– Nu i-am reținut numele.
– Și ce zicea?
– Că mă preferă pe mine, nu pe tine. Că după tine mine rămâne ceva.
– Aaaaaaa, deci a vorbit și de tine.
– Da, mă, da. Normal. Prost mai ești. Cum să se vorbească doar de tine? Fără mine nu exiști, bă, prostule. Dacă nu mai exist eu, cine să te mai prostească? Cum să mai fi prost în lipsa mea?
– Da, bă, daʹ nici tu nu poți fi hoț fără mine.
– Să ştii că la asta nu m-am gândit. Hai, bă, că nu ești chiar așa de prost.
– He he he! Nici tu nu ești așa de hoț. Nu mă poți prosti de fiecare dată.
– Așa e, bă. Pot să păcălesc câțiva oameni tot timpul și toți oamenii o perioadă, dar nu pot să păcălesc toți oamenii tot timpul.
– P’asta tot la televizor ai auzit-o?
– Nu. P’asta am citit-o mai demult. A zis-o un președinte american. A murit săracu’. Abraham Lincoln.
– Păi și p’ăsta l-ai ținut minte și p’ăla de aseară, nu?
– Mda. Ciudat.
– Și, totuși, nu-ţi aminteşti? Cine a zis de mine la televizor? Hai, mă, că e important pentru mine.
– Nu știu, bă, prostule. Nu-mi aduc aminte. Uită că ţi-am zis. N-a vorbit nimeni.
– Nimeni?
– Nimeni.
– Cum nimeni? Un nimeni, poate…
– Bă, da’ tu nu eşti prost deloc…
PRO, da’ mulţi
