Îmi e rușine să recunosc, dar când sunt la masă caut ceva la televizor care să îmi sporească tranzitul intestinal, așa că mai dau pe Happy Hour. Nu pentru că Acces Direct sau Drept la Țintă sunt emisiuni mai bune, dar emisiunea lui Măruță are o doză de inocență și prostie juvenile, spre deosebire de scârbavnicele emisiuni realizate de concurență. Nu-mi place mie ciorba de legume, și o „savurez” cu noduri, dar, în combinație cu o emisiune despre Carmen Șerban, e prea mult. Nu pot să suport!
Acum două seri, pentru că de atunci nu mi-am mai revenit, am savurat o sarma cu mămăligă pe ultimele 3 minute de Happy Hour. Mi-am amenințat familia încă de la început: „Nu dați pe Pro TV până nu e fix, pentru că la final de emisiune Măruță pune CD-ul unor distruși, motiv de ocluzie intestinală”. N-ai cu cine. Am alt fus orar față de rubedenii, așa că am prins exact momentul artistic din finalul emisiunii. „Și acum, trupa Class cu ultima (care, de fapt, e cea mai recentă) piesă. Plus videoclipul!”, zise Măruță. Și dă-i play la dezmăț, intitulat „Painter of my Soul”. Nu îmi amintesc să fi scris undeva că e playback, dar live sigur nu era, solista nefiind strânsă cu putere de sâni în timpul recitalului. Altfel cum să cânte în halul ăla?
Videoclipul e de „mii de euro” cum spun artiștii. Logic, imaginile nu au nicio legătură cu piesa, dar se vedeau frumos, colorate, lucrate în aceeași baie de studio unde a fost trasă melodia. Versurile nu sunt inteligibile. Solista își mișcă buzele, dar cuvintele, de multe ori, refuză să fie într-o limbă de circulație internațională. Cred că vorbește în limba winnebago și, din când în când, mai spune ceva în engleză.
Verdict? Crimă. O piesă mortală, ce are 90% șanse să ajungă în heavy rotation la toate radiourile comerciale, în trei zile o să fie hit, apoi se va încadra la capitolul succes peste hotare și până în aprilie-mai nu o să mai știe nici dracu’ de ea ori de trupă. Dar, spre mândria trupei, un comentariu pe YouTube zice în felul următor: „Numai manelarii dau dislike la Class”. Acestea fiind zise, cum era aia cu dujmanii?
P.S. – Dacă luăm în consideraţie faptul că românii nu mai lansează albume, și când o făceau avea două piese și trei remixuri, textul de mai sus e recenzie de album.
