E vecina de la principatul trei, care crede că blocu-i al ei. Cea care tot timpul se isterizează că apartamentul ei e autonom, ca și cum n-ar primi apă, căldură și curent laolaltă cu majoritatea. Baba revoltată că se trezește la ușă cu tot felul de neaveniți care-i reproșează că nu se face să îngrădești spațiul comun al blocului și să pui pancartă că-i curtea ta. Mâna de fier care nu-și lasă copiii și nepoții să se joace cu toți mucoșii, dacă nu-și mănâncă gulașul ultranaționalist și nu-și fac temele la separatism.
De fiecare dată când deschide gura, amenință că e treaba ei ce face la ea pe etaj, chiar dacă s-a mutat ultima pe scară și, la fel ca toată lumea din bloc, stă cu chirie. Ba chiar vrea intrare separată. Pe unde să nu aibă voie rudele ei care-au fraternizat cu inamicul, sugerând că unde stăteau înainte e cam frig și oamenii se uită cam urât. Păi ce treabă-i asta? Să uiți de unde ai plecat, și să înjuri blocul-mamă, Ungaria? Mai mare rușinea, mai mare chiar decât cea a isprăvilor ei, deloc conforme cu aura de sfântă pe care și-a decupat-o din staniol și și-a lipit-o deasupra capului. Igen! îi vine-n minte revelația: cine vorbește de rău blocul strămoșilor, să facă bine să nu dea deloc pe etajul ei. Transilvania îi zice. „Dar etajul e al blocului ăstuia, România, nu al blocului ăluilalt, Ungaria”, se trezește un vecin timid. Și? Dacă se enervează, taie curentul de la tabloul general. „Păi și ăla-i tot al blocului.” “Bă, mai comentezi mult?” îl împunge cu degetul pe tupeist.
Continuă apoi, indignată la culme: „Maică, ce nesimițiți tinerii din ziua de azi, numai tâmpenii au în cap, da’ n-ar pune mâna să ajute o biată babă să construiască o țară-mamă în țara-mamei-lor a ăstora. Vreau și eu una Magyar Vatican înainte să mor, că episcop am fost. Acum e timpul să fiu Papă!”.
