Am o prietenă care se iubeşte de două luni cu un pictor. Spune că întâlnirea cu el a făcut-o să vadă lumea în mii de culori şi să-şi dorească să fie cât mai aproape de sinele ei. Cum ea susţine cu îndârjire că nu poate face asta decât dacă renunţă să se mai epileze şi să mai folosească deodorantul, noi încercăm să o înţelegem şi ne rugăm ca faza asta să fie mai scurtă decât iubirea de şase săptămâni şi jumătate cu un cultivator de praz de prin Oltenia. O convinsese omul că o cură intensivă cu praz avea să-i ardă caloriile, dar singurul lucru pe care i l-a ars a fost şansa unui job fabulos pentru că s-a dus la interviu învăluită în „Eau verte de praz cu ceapă”.
O săptămână întreagă a încercat să ne convingă să mergem la expoziţia iubitului pictor, intitulată simplu „Despre viaţă, moarte, lebede şi curci în spaţiul carpato-danubiano-pontic”. Toate celelalte prietene au scăpat pentru că au avut scuze mult mai bune decât orice am putut eu inventa, aşa că am promis să vin negreşit.
Ea mă aşteaptă în faţa galeriei, îmbujorată şi agitată. Cum stă în bătaia soarelui, cu mustăcioara ei negruţă, atât de naturală şi de îndesită, e leită Frida Kahlo. De ce nu poate şi fata asta să se întâlnească cu un funcţionar bancar??? Mă roagă să fiu amabilă şi mai ales să nu cumva să contrazic artistul în vreun fel! Ne ajunge imediat şi el. Îmi suflă în faţă fumul tras cu poftă dintr-un trabuc şi îmi spune că în realitate par mai babă decât în pozele pe care i le arătase Mia. Expoziţia asta începe prost, foarte prost!
Mă îmbunează puţin mirosul de pateuri calde. Ratez milimetric prima tavă. Pierd încă şapte tăvi în favoarea unui grup de octogenare dichisite care îşi îndeasă în poşete până şi tăvile! Numai un efort enorm de voinţă îmi dă şansa unui pateu scăpat de furia unei doamne cu dioptrii salvator de mari. A fost cu siguranţă cel mai bun pateu mâncat vreodată!
Lumea se plimbă lăsând în urmă dâre de firimituri de pateuri şi pahare de plastic înghesuite în vreo operă de artă. Două doamne se opresc în faţa unui tablou înfăţişând o pată albă pe fond negru. Cu inelele lor moştenire de familie şi cu părul mov şi coafat, par de-abia coborâte din avionul de la New York unde trăiesc îndestulat de 50 de ani. „Dragă, ce cal magnific, rosteşte una dintre ele graseiat! Ce arcuiri, ce linii îndrăzneţe!” Nici dacă aş vrea n-aş putea să nu fiu de acord cu ele, mie arta abstractă îmi spune tot atâtea lucruri cât un concert de pian unui surd. Vede că se mişcă clapele, dar nu înţelege muzica!
Doamnele pleacă şi artistul se apropie de mine rânjind.
– Hai, vreau să ştiu cum ţi se pare!
– Magnific! mă trezesc vorbind. Ce arcuiri, ce linii îndrăzneţe! prind eu curaj.
– Da, da! mă repede el. Dar cum îl vezi, ce vezi? mă întreabă el cu ochii dilataţi de la votca din atâta suc de portocale.
Mă trec valuri de sudori reci, dar fericirea prietenei mele şi sensibilitatea unui suflet de artist depind de mine. Îmi joc ultima carte!
– Ce să fie altceva decât un cal, un cal alb, cu arcuiri şi linii îndrăzneţe! O capodoperă! plusez eu inconştientă.
Mă priveşte aproape cu ură şi se îndepărtează. Ale naibii babe, nu puteau să mai zăbovească şi ele câteva minute, numai cât să prind întreaga idee artistică. Desigur că laudele mele n-au fost pe măsura geniului creator şi s-a simţit artistul neapreciat.
După clipe lungi de năucire, îmi revin, urmează discursul artistului.
– Vă mulţumesc că mi-aţi fost astăzi aproape şi mă bucur că nu toată lumea a venit aici să se îndoape cu pateuri, şi zicând aşa mă privea insistent, ci să îşi hrănească spiritul cu artă! Îmi face o deosebită plăcere să vă anunţ că vedeta colecţiei, tabloul „Lebăda albă, lebăda neagră”, a fost deja cumpărat de surorile Simion, şi zicând aşa arăta spre cele două babe. Pentru că vedeţi voi, prieteni, şi artistul se zguduie de râs, sunt unii aici care au crezut că în acest tablou văd un cal!
Râd babele, râd ospătarii, râd criticii de artă, râd curcile şi lebedele din spaţiul carpato-danubiano-pontic, numai prietena mea nu râde şi îmi face semne că nu sunt invitată la nuntă şi de asta nu mai râd nici eu!
