Să zicem că eşti cu treabă în oraş şi brusc, în ciuda faptului că e luni, deci e ziua de început dieta, te loveşte o foame nemiloasă care nu are cum să îţi treacă numai cu un covrig înfulecat în staţia de tramvai. Să mai zicem că, din pricina faptului că te-ai uitat la prea multe episoade din Sex and the city, ajungi să crezi că ar fi şic să iei masa singură, la o terasă, să îţi verifici mailurile şi să vorbeşti afectat la telefon, încercând să pari sofisticată şi preocupată.
Ajungi la o terasă goală, este luni, ora 13 şi 15 minute, te aşezi la o masă şi aştepţi. Pentru că nu ai netul instalat pe telefon, ai lăsat la birou ziarul gratuit de la metrou, iar cele cinci prietene pe care le-ai sunat ca să salvezi ce se mai poate din imaginea ta de Carrie nu răspund, te vezi nevoită să încropeşti rapid o imagine boemă şi detaşată care să fraierească chelneriţa.
Când, după 25 de minute de reverie cu ochii holbaţi la betoanele care te înconjoară, o vezi venind târşâind papucii şi mestecând guma, plictisită şi cu zgomot de iapă care roade mere, îţi dai seama că printre gândurile legate de cât de mult ar vrea să fie ca Daniela Crudu şi cât de mult ar vrea să fie cu unul ca ăla care o iubeşte pe Daniela Crudu, s-a strecurat cu greu şi „asta ori e singură ca un câine de n-are cu cine să mănânce o ciorbă, ori e la agăţat, deşi nu văd niciunul pentru care ar merita să ne luptăm”.
Salată nu au, supe nu au, peşte nu au şi o întrebi cuminte dacă nu ar vrea mai bine să îţi spună ea ce au, decât să rişti să te întorci la birou flămândă şi pe înserat.
– Păi nu ştiu, te priveşte ea cu ură, ce vreţi dumneavoastră n-avem.
Se întoarce după alte 30 de minute cu o salată galbenă de oboseala de a fi stat în farfuriile altor clienţi şi cu un piept de pui rămas din Al Doilea Război Mondial şi regăsit, probabil, la subsol, de vreme ce nu e doar tare, ci şi rânced.
Deşi ţi-ai promis solemn să nu mai mănânci pâine, ronţăi toate feliile de pâine din coşuleţ şi întrebi duduia dacă au şi preparate care să nu te trimită în concediu medical tocmai acum când e atâta treabă la birou.
Un june prim, trecut bine de vârsta cântărilor sub balcoane, năduşit din cap până în picioare, se aşază exact la masa din faţa ta. Acum o să îţi fie şi greaţă, foarte greaţă.
Duduia observă pe masa junelui cheile de la jeepul parcat pe trotuarul din faţa terasei şi simte în tine concurenţa.
– Da, răspunde ea în timp ce trage de tricou cât să vadă ăla cât poartă la sutien, parcă pentru mâncare ai venit tu acilea!
OK, te trage de şireturi o agramată dornică de parvenire şi dacă nu aveai dăunător de mult bun-simţ într-o lume pentru care asta nu mai valorează nici cât foaia aia de salată galbenă, îi spuneai să se ducă dracului în …
Dar nu poţi schimba ceea ce eşti, înghiţi în sec şi ceri doar o cafea! Tocmai te întrebi, răvăşită de foame, de ce naiba nu ţi-ai luat o nenorocită, dar cinstită de şaorma când junele care te fixează de când l-a adus ceasul rău în faţa ta te întreabă dulce:
– Ce faci, pisi?
Ştii din experienţă că trebuie să îl ignori, deşi eşti în pragul unei furtuni lingvistice, adică a tuturor înjurăturilor pe care le-ai auzit de-a lungul timpului, dar pe care mama ta nu te-a lăsat să le spui vreodată acasă. Taci şi speri ca imaginea lui de perpelit la proţap ca un bou care a dovedit că este să ajungă.
Împreună cu nota vine şi cafeaua, jumătate vărsată pe farfurioară, rece şi acră! Chelneriţa şi junele se privesc înfierbântaţi, el îi pune mâna pe picior şi tu ai de plătit 87 de lei pentru ceva ce n-ai mâncat!
Sunt momente în viaţă când nu poţi să mai taci şi dacă mama ta nu este prin preajmă poţi să dai drumul furtunii de înjurături pentru care te-ar invidia jumătate de stadion, de al nostru sau de al lor.
Porumbeii se opresc, vedea-i-ai fripţi, şi te privesc sideraţi. El se scuză împăciuitor:
– Ce să îţi fac, pisi? Ai văzut că am încercat!
Pleci plângând…
