Plonjând, încă o dată, pe scena artei contemporane cu ocazia nopții galeriilor, mi-am dat seama că, în curând, hipsterii vor ajunge la putere cu propriul lor partid și tot tacâmul. O fi bine, o fi rău?
În ciuda succesului pe care sconta, Noaptea albă a galeriilor s-a dovedit un eșec, dacă nu total, cel puțin parțial. De vină a fost Dumnezeu, care urăște hipsterii, așa că a vorbit la primărie cu Oprescu să bage câteva oceane de ploaie peste București. Altminteri, oferta era însemnată: peste 30 de spații de expoziție, cu tot cu locațiile alternative.
La anexa MNAC, de exemplu, se dădea o chestie interesantă numită Pădurea de sunete, care în traducere hipsterească era un ambient holofonic cu tot felul de sunete naturale, de la frunze și copaci foșgăind până la sunete folclorice de prin anii ’70, înregistrate în diverse proiecte etnografice. Ceea ce, iarăși, pentru pasionații de subiect nu era totul, fiindcă în joc intra un sistem de sunet patentat la MIT, care folosea ultrasunetul ca proiector acustic. Destul de șmecher.
Kafka de inspirație românească
O altă chestie mișto se întâmpla la Centrul Ceh și se numea Cuvinte pe peliculă. Lucru care însemna propriu-zis un fotomaraton început cu câteva zile înainte de NAG, în care participanții primeau câte o rolă de film d-ăla vechi și pac! cu Zenithu’ prin oraș. Ideea fiind că în felul ăsta trebuie să ilustrezi texte babane din literatura cehă, semnate Kafka, Čapek, Bohumil Hrabal sau chiar Václav Havel, având la îndemână superbul areal bucureștean.
Lucru care era în sine o idee foarte tare, pentru că, gândiți-vă un pic – să ai pe mână Procesul, sau Castelul lui Kafka într-un oraș ca Bucureștiul, păi trebuie să fii nebun să nu-ți iasă ceva mișto. Și numa dacă fotografiai miile de uși cât casa de la casa aia mai mare și mai urâtă a poporului sau de la Înalta Curte de Casație și Justiție și tot aveai cea mai tare copertă ever pentru opera completă a ilustrului scriitor ceh.
Care e tactica pentru aici și acum?
O altă treabă meseriașă era că, suprapus peste NAG, se desfăşura simultan și Bucharest Biennale ediția 5. Care bienală este un brand românesc de nivelul magiunului Topoloveni, ba chiar unul comparabil cu Snickers, dovadă fiind numele sonore care-l curatoriază. Tema de anul ăsta fiind: Tactici pentru aici și acum, ceea ce trebuie să recunoașteți că în contextul haotic actual sună mai mult decât bine. Și ca să nu credeți că ocup atâta spațiu în pagină pentru un eveniment deja mort și îngropat, să știți că tacticile cu pricina pot fi văzute la Pavilion Unicredit, de exemplu, până în 22 iulie. Tot e bun și mecenatu’ lu Țiriac la ceva, după cum se vede. Cât despre artistul număru’ unu la Pavilion, acesta era turcul Ahmet Ögüt, care venise cu o chestie numită Stones to throw. Literalmente pietre ordinare, adică, dar pictate cu personaje din desene animate, în stilul celor de pe carlingile avioanelor de luptă americane. Cu atât mai mare paradoxul asocierii a două tipuri de armament aflate la poli opuşi, dar și anularea lor instantanee prin aceste simboluri la fel de infantile ca și războiul sau ura dintre români și unguri.
Carne de hipster la caserolă
Obosit de atâta artă contemporană, am zis să-mi cumpăr niște șuncă de la Carrefour, că doar și arta aia tot prin stomac trece.
Dar cum filosofam io așa mai adânc la motivele pentru care-i urăște Dumnezeu pe hipsteri și dându-mi seama că acestea sunt legate de cuvinte precum conceptual, contextual sau curatoriat, ce să vezi? În fața ochilor mei, în galantar, văd una bucată de artă contemporană, congelată, e adevărat, care bătea la fundulețu’ gol tot ce văzusem până atunci. După cum vedeți și în imaginea alăturată, e vorba de ceafă d-aia subțire de hipster la caserolă, cunoscută și sub numele de tineret bovin.
Nu e tocmai ieftină, admit, dar n-am putut să plec fără să încarc vreo 10 bucăți.
Acasă mă aștepta prietena mea hipsteriță care s-a bucurat că eu, hipsterul care sunt, i-am adus un deliciu fără de care nu poți nici măcar percepe toate aceste încântări sufletești ale artei contemporane și, desigur, hipsterești.
