Bucureştiul e un oraş fericit. După nenumărate încercări de a găsi armonia dintre lucrurile cele fără de suflare şi oameni, oraşul poate zâmbi larg: şi-a împlinit visul. Sorin Oprescu, Robert Negoiţă, Piedone, Chiliman, Onţanu, Mănescu şi Vanghelie sunt tot ce-şi poate dori o capitală europeană atunci când vine vorba de administraţie. Gândiţi-vă măcar o secundă la nepreţuitele dialoguri dintre Robert şi Marean având ca temă dezvoltarea arhitectonică a urbei, în care despre antablament, balustru, metopă, ogivă şi volute se va vorbi, în sfârşit, ca între cunoscători!
Parcă îi văd deja cerând arbitrajul Ordinului Arhitecţilor pentru a lămuri, o dată pentru totdeauna, ce elemente trebuie ridicate din planşă în faptă pentru a încununa, în chip encomiastic, graniţele dintre sectoare. Şi nu trebuie să avem emoţii că nu vor ajunge la un acord. Robert judecă vizionar, că doar nu degeaba s-a pus pe lunga listă de aşteptare a celor care visează să zboare în spaţiu, iar pentru un exemplu pământean e de ajuns să-i admirăm opera de la Rin, văzută de cunoscători ca fiind cel mai grandios paralelipiped din rigips cu cele mai mici şi mai numeroase secţiuni denumite camere din câte s-au construit vreodată pe pământ românesc. Iar Marean, ah, Marean e artizanul celei mai curajoase abordări cromatice dintre toate cele câte s-au întâlnit în marea şi vasta operaţiune de anvelopare a blocurilor, chit că pentru el, ca la orice mare artist al timpului, au contat mai mult culoarea şi prea puţin, aş zice chiar deloc, anveloparea.
De cealaltă parte, aş vrea să avem ocazia, măcar în spaţiul unei clipe, să-i auzim vorbind despre finanţe pe neîntrecuţii Mănescu şi Piedone. Două minţi luminate care au adulmecat mirosul banilor chiar şi-atunci când îi ştiau ferecaţi în bezna din trezoreria partidului sau, după caz, în oala cu ciorbă. Ce Roubini, care Stiglitz? Priviţi-i în următorii ani pe ai noştri cum vor scoate bani din piatră seacă, din panseluţe, din anvelopare, din licitaţii sau din asfalt pur şi simplu! Pentru ei nu sunt taine pe căile atât de încurcate ale comisionului, iar bacşişul e pentru Piedone sfânt precum ciurul în care i s-a arătat din rugină chipul Mântuitorului.
Bucureştiul poate zâmbi fericit aşadar. Vreme de patru ani, cel puţin, va fi pe mâna unor bărbaţi bravi, care-l vor iubi nespus, de sus în jos şi de jos în sus. Piedone, Mareane, Roberte, să-l luaţi uşor, mă, că n-are nicio vină pentru toate curvele care locuiesc în el.
