În dimineaţa asta, cu nervii deja şubreziţi de pocinogul lui Năstase, mi-am ieşit din minţi! Din nou! Ar trebui să mă potolesc totuşi, anul ăsta se poartă alergiile, nu plimbatul sorcovei prin parc. Ca să mă calmez am încercat să număr până la zece, aşa cum ne sfătuieşte orice revistă pentru femei, dar m-am zăpăcit aşa de rău, c-am numărat zece oi, motiv pentru care era să adorm în metrou, ceea ce nu e deloc amuzant, că eu am văzut odată o tanti care adormise cu gura deschisă şi ceilalţi călători făcuseră pariu pe un covrig cu susan că, din două încercări, musca aia mare cu care călătoreau ar fi reuşit să se ascundă după proteza doamnei.
La Romană a urcat o doamnă ţinând de mânuţă un copilaş. Fiind blond, durduliu şi tuns zero, ne-a înmuiat pe data inimile pietrificate de împuşcătura din Zambaccian. Îngeraşul s-a aşezat lângă mine şi asta nu m-a mirat deloc, că e o vorbă care zice că animalele şi copiii vor fi întotdeauna atraşi de bunătatea din sufletul omului, şi dintr-al meu bunătatea se revărsa ca un cozonac frământat bine şi dospit la soare, că înainte cu 45 de minute strânsesem apa din televizor, mi se spărsese o ţeavă…
Puştiul s-a uitat cu interes la rochia mea alba şi eu l-am felicitat în gând pentru gustul impecabil. Simţind unda de simpatie din privirea mea, puştiul mi s-a urcat în braţe cu tot cu săndăluţele lui pline de o ciocolată care arăta şi mirosea a altceva. Impulsul nervos mi-a fost domolit de privirile blajine ale colegilor de drum „E doar un copil!” Am zâmbit chiar în clipa în care mititelul îi arăta mamei sale comoara după care scotocise înverşunat prin nas. „Mami, ce e astaaaa?”, a întrebat el candid. Râdeau amuzaţi călătorii, iar eu eram cum nu se putea mai relaxată, la cum arăta rochia mea şi dacă îşi ştergea comoara pe ea nu mai conta!
Numai maică-sa nu vedea şi n-auzea nimic, era prea ocupată să citească tot felul de cancanuri pe i-Phone-ul ei alb. Juniorul presimţea că pe prima pagină era vreuna despuiată şi urla la maică-sa să-i dea telefonul, folosind cuvinte pe care le ştia de la grădiniţa porno pe care cu siguranţă o frecventa.
O sfântă femeia aia, vă jur! Nu i s-a clintit un muşchi de pe faţa perfect tencuită, nici măcar atunci când fiul i-a zbierat cu dragoste în ureche „dă-mi telefonul, vacă proastă ce eşti!!!”. Şi vaca, pardon, doamna i l-a dat, blestemată fie clipa aia!
Micul diavol împieliţat avea chef să asculte muzică împreună cu noi şi-a lăsat să răzbată din telefon acordurile celei mai lungi variante posibile (a ţinut de la Unirii până la Piaţa Sudului) a melodiei „You are not alone” aparţinând regretatului cantautor Michael Jackson. Hai că am semănat puţin cu Marioara Murărescu! Dacă aş fi ştiut că mă despărţeau doar 20 de secunde de binecuvântatul final, vă spun cu mâna pe card că nu i-aş mai fi smuls puştiului telefonul din mână şi nu i l-aş fi spart, ţipând cât mă ţineau bojocii „exact, prost crescutule! Tu şi mă-ta nu sunteţi singuri în metroul ăsta!”. Ptiu… că m-a forţat să vorbesc urât, deşi în inima mea cresc trandafiri şi vocabularul mi-e mai curat decât orice cazier de demnitar!
