Încă de la chinuitoarele ore de chimie de la şcoală mă întrebam, copleşită de nedreptatea vieţii care inventase ştiinţele exacte, ce făceau oamenii liberi în timp ce eu aşteptam cu înfrigurare izbăvirea pe care mi-ar fi adus-o numai ora de română. În anii de şcoală n-am avut ocazia să aflu răspunsul la întrebarea asta istovitoare, pentru că singurul şiretlic cu care o puteam convinge pe mama să nu mă trimită la şcoală presupunea să joc scena bolnavei închipuite cât mai convingător şi, mai ales, toată ziua.
Curios lucru, în perioada facultăţii nu m-am mai întrebat asta, semn că atunci m-am simţit liberă şi deci nepăsătoare faţă de îndeletnicirile altora. Apoi, când am devenit un angajat aspirant la calificativul de model, întrebarea a început să-mi chinuie din nou existenţa: ce face restul lumii cât eu trudesc cu pasiune dezlănţuită pentru împlinirea oricăror termene oricât de fanteziste ar fi ele şi îmi repet obsedant „vreau să fie sâmbătă în fiecare zi”?
Aşa că mi-am luat două zile libere, hotărâtă să dezleg misterul şi să trăiesc periculos de liber. Deşi îmi propusesem să mă trezesc la ora pauzei de prânz, m-am pomenit la ora şapte în picioare, pentru că, deşi ceasul nu sunase, organismul meu se dovedise fidel chiar rutinei care îl agasase. Fiindcă era o banală zi de joi, m-am pomenit luând de cu dimineaţă drumul mallului, cu certitudinea că aveam să înhaţ acolo toate reducerile şi pomenile curate la care ajungeam de regulă după ora 18:00, deci mult prea târziu.
De cum am intrat, mi-am zis că lipsa mea de inspiraţie mă făcuse să-mi iau liber taman într-o zi de sâmbătă, altfel nu-mi puteam explica puhoiul de lume care proba, scotocea, cerceta, cumpăra, fremăta, zumzăia şi apoi se oprea la cafenele sau terase să-şi tragă sufletul după aşa o activitate extenuantă. Deci asta se întâmplă, de fapt, în afara coliviei!
Descoperirea m-a făcut să zac toată ziua de vineri căutând, cu mintea înfierbântată de uluire, o explicaţie. Ori românii îşi petrec tradiţionalul august al concediilor la cumpărături, preferând să-şi ia singuri o cămaşă de la reduceri, decât să le-o jupoaie hotelierii hapsâni de pretutindeni, ori… aici nu mai munceşte nimeni! Hotărât lucru, eu nu-mi mai iau concediu niciodată! Nu-mi permit luxul ăsta, e clar că am o responsabilitate faţă de ţară şi-o să şi încetez să mai pun întrebări tâmpite despre viaţa în afara clasei muncitoare!
