Cred că m-am ţicnit de m-am hotărât să abordez azi subiectul ăsta, fiindu-mi aşa de clar că o să-mi atrag antipatia multora şi că unii, aşa cum ne spunea Silviu într-o zi, vor simţi nevoia să-mi aprindă lumânări la biserică ori să practice vreun soi de voodoo dâmboviţean cu poza mea.
Dar o gândesc, mi-o asum şi, deşi nu-i deloc înţelept, v-o spun: nu toţi copiii sunt simpatici! Gata, n-a fost aşa de greu. Dacă toată lumea şi-a revenit din leşin, să mergem mai departe.
Poate că n-aş fi ajuns la o astfel de concluzie, care să facă din mine vrăjitoarea asta insensibilă care-mi zâmbeşte din oglindă, dacă nu l-aş fi cunoscut pe băieţelul unei prietene. N-o să le dau numele, că risc să se işte un război de proporţii care să-mi ruineze viaţa socială.
De când am văzut primele poze cu el, cu un păr ca de arici, ţinând în mânuţa lui grăsuţă o broască nevinovată pe care-o sufocase din amuzament, m-am speriat şi-am scuipat în sân. Cu toate astea, până să mă dezmeticesc bine, minciuni care mai de care mai colorate mi se rostogoleau din gură: ce copil frumos, talentat, simpatic şi inteligent! Nu puteam să frâng inima unei mame… şi-am continuat şarada chiar şi când la prima întâlnire puştiul mi-a spus peltic „nu-mi place de tine că nu eşti blondă”.
Prima dată când m-a vizitat, micuţul a colorat mocheta crem din dormitor cu cremă neagră de ghete, a stropit televizorul cu suc de mere ca să stingă o motocicletă în flăcări dintr-un film american, a tăiat cu forfecuţa mea de cuticule toţi ciucurii pernelor de pe canapea, s-a cocoţat pe măsuţa din sticlă pentru cafea şi a sărit cu bocancii lui micuţi pe ea şi a recitat cu intonaţie mai multe versuri din Paraziţii. Apoi, plictisit, s-a tăvălit pe jos, a început să dea violent din picioruşe şi i-a cerut, urlând, mămicii sale să fie dus imediat acasă: idioato, vreau acasă, ce nu înţelegi? Tâmpito!
Prietena mea a râs amuzată de multitudinea de cuvinte pe care le învăţase odrasla şi s-a lăsat trasă de păr spre uşă. A promis că vor reveni curând şi eu am simţit că-mi creşte periculos tensiunea. Vreo câteva zile după episod, în casă domnea un miros înfiorător, de sconcs decedat şi intrat în putrefacţie. Am scotocit şi-am analizat nopţi la rând posibilele cauze ale duhorii care pusese stăpânire pe viaţa mea şi-am descoperit, absolut întâmplător, în buzunarul unei haine, învelit în şerveţel, un peşte care ar fi trebuit să fie cina micuţului terorist. Deci de asta ţinea morţiş să stea pe hol cu pretextul că-l aşteaptă pe Moş Crăciun în toiul verii.
De atunci, tresar la orice voce de copil şi escaladez cel mai înalt obiect din încăpere de fiecare dată când văd pe ecranul telefonului mobil „mama teroristului calling”. Când mă gândesc că micuţul va creşte şi că voi avea nevoie de el să-mi plătească pensia, mă liniştesc, mă căiesc, iau telefonul şi întreb cu o voce mieroasă şi spăsită: ce mai face îngeraşul tău, dragă Nicoleta? Şi mă gândesc că totuşi, odată mai demult, bătaia era coborâtă din rai, pe vremea când nu leza personalitatea odraslelor, şi le provoca deviaţii comportamentale cum ar fi respectul faţă de vârstnici şi de părinţi.
