Plec spre casă îmbufnată. E trecut de 7 seara, dar e musai să merg măcar câteva clipe la ziua unei prietene. Fiindcă şi-o serbează la restaurant, trebuie să muncesc pentru o apariţie de 10 minute la fel de mult cât pentru una de opt ore. Nu mă pot duce aşa, cu machiajul scurs şi faţa lucioasă .
Afară plouă puţin, normal că nu reuşesc să găsesc vreun taxi. Îmi ia deci o oră să ajung acasă. E o seară ciudată, parcă toată strada îmi împărtăşeşte proasta dispoziţie şi s-a cufundat într-un întuneric curios.
Mă dor aşa de tare ochii că aprind doar câteva lumânări parfumate şi intru în baie. Apa e cam rece, dar fiindcă durează de obicei câteva secunde să se încălzească nu intru în panică decât atunci când ajung să-mi clătesc şamponul cu apă rece ca gheaţa. Şi-n casă e un frig ca în Akaska. Dau să aprind lumina să văd ce naiba se întâmplă cu centrala şi-mi dau seama că s-a întrerupt din nou curentul. Fac imprudenţa de a o suna pe o vecină şi îmi spune că nu avem lumină de la 14. E a treia oară luna asta.
Aha, deci nu pot să-mi usuc părul, nu pot să mi-l aranjez, nu văd ce haine să-mi aleg, nu pot să le calc, nu pot să mă machiez. Nu trebuie să văd că e nevoie de toate lucrurile astea, doar o ştiu din experienţă.
În bezna din jur nu reuşesc să găsesc o factură, să sun la ENEL. Deschid laptopul care mai are doar atâta baterie cât să pot vedea că pe site-ul ENEL sunt tot felul de ştiri gingaşe referitoare la concerte şi alte blestemăţii neimportante, dar niciun cuvânt despre vreo întrerupere, planificată sau nu, de curent. Şi când îmi amintesc că în drumul spre casă am trecut pe langă sediul luxos şi puternic strălucitor al celor de la ENEL, mă cuprinde disperarea.
Cică dacă vrei să reclami ceva trebuie să suni la un număr taxabil, ceea ce mi se pare chiar ( la ) mişto. Aşa descurajezi fraierii care ar avea de gând să te deranjeze cu prostii. Iar dacă figura nu reuşeşte, cele 15 minute cu muzică proastă de aşteptare o vor face cu siguranţă. Fierb de nervi şi nu e chiar rău, măcar mă mai încălzesc. Am de gând să-i spun operatorului să îşi bage toată reţeaua electrică de 2 lei a Bucureştilor într-un loc pe care o doamnă nu-l pronunţă niciodată în public. Dar nu-i nimic, în momentul ăsta nu arăt deloc a doamnă. Nu apuc să strig decât o dată alo, că telefonul meu rămas fără baterie se închide brusc.
Aşa că aştept. E deja 23, petrecerea prietenei mele trebuie să fie pe terminate. Când, în sfârşit, Dorelul cocoţat pe o scară undeva reuşeşte, probabil spre propria-i uimire, miracolul repunerii în funcţiune, mă simt ca în “Lumina de gaz”. E aşa de slab, că pâlpâie mai rău decât o lumânare lăsată în dreptul ferestrei deschise. Din fericire nu a ţinut mult, acum s-a oprit din nou.
Ce ziceţi, o sa mă creadă prietena mea că nu am avut curent şi baterie la telefon şi toate la un loc m-au împiedicat să merg la ziua ei sau să-mi scuz lipsa ? Ultima dată când am încercat schema a fost în liceu şi n-a mers. Mulţumesc , ENEL !
Exclusiv Online
