Întotdeauna, de când lucrez la „Academia Caţavencu”, am scris ce am vrut. N-au existat niciun fel de presiuni şi am putut să-i înţep, cu săgeata otrăvită a pamfletului, şi pe Băsescu, şi pe Iliescu, şi pe Udrea, şi pe Crin, şi pe Voiculescu. Dar, de săptămâni bune, mai precis de când USL a adoptat o nouă strategie faţă de presă – vezi şi ameninţările recente ale uselistului Aristotel Căncescu la adresa jurnaliştilor – am început să primesc semnale, pe diverse surse, că ar fi bine să o las mai moale cu criticile la adresa uniunii aflate la guvernare şi în special a premierului Ponta, căruia nu-i plac criticile şi cu atât mai mult nu-i place să fie luat la mişto.
O vreme am rezistat presiunilor, dar când articolele mele au început să fie cenzurate şi orice ironie îndreptată împotriva guvernanţilor era îndulcită, ca să nu se simtă nimeni deranjat, mi-am dat seama că lucrurile trebuie să se oprească aici. Pentru că un gladiator nu poate lovi cu o sabie de lemn. De aceea, atunci când am primit propunerea de a mă înscrie în departamentul de imagine al nou-înfiinţatei „Mişcări Populare”, nu am ezitat absolut deloc.
Renunţ la presă cu părere de rău, renunţ la o publicaţie unde mi-a făcut plăcere să lucrez, dar simt că nu se poate altfel. Nu poţi face umor cu dinţii strânşi şi cu ţeava puştii în spate. Aşa că plec cu inima împăcată că mi-am făcut datoria şi nu am abdicat de la principiile jurnalistice. Dacă tot m-au acuzat unii şi alţii, de ani de zile, că sunt băsist, chiar şi atunci când scriam pamflete despre Băsescu, Boc, Udrea, Anastase şi celelalte pedelicte, măcar să fiu cu adevărat băsist. Rămâneţi cu bine, dragi cititori, şi fiţi, în continuare, mai deştepţi ca ai altora.
