Când justiția schimbă judecătorii mai repede decât finalizează dosarele.
În România, unde Codul Penal pare mai mult o broșură opțională decât o regulă de funcționare, există specia rară a dosarelor care nu se mai termină. Iar într-un asemenea ecosistem juridic, numele lui Marian Vanghelie a ajuns sinonim cu sezonul prelungit: episod după episod, complet după complet, până când nici procurorii nu mai știu în ce film joacă.
Procuroarea Laura Deriuș povestește cum, la DNA, lucrurile păreau cândva normale: anchete, probe, condamnări — adică exact ce scrie în manual. Apoi, subit, sistemul a descoperit improvizația artistică. În dosarul lui Vanghelie, completurile se schimbau mai des decât luminile la discotecă. Patru completuri pe fond — iar procurorul, spectator liniștit, fără telecomandă și fără drept de intervenție. Când se schimbă judecătorii ca ospătarii pe tură, nici nu mai știi cine ia comanda și cine scapă nota de plată.
Deriuș povestește cum, într-un alt dosar cu același personaj, a trebuit să studieze 80 de volume și a ajuns la 300, muncind ca un maratonist juridic. Când investigația devenea prea serioasă, semnalul de la conducere era simplu: „Ieși din dosar.” De ce? Mister. Poate pentru că în România nu te oprești când ajungi la adevăr, ci când începi să deranjezi.
Când apar legături între suspecți și șefi, interceptările devin brusc delicate. Procuroarea decide să protejeze dosarul oprind interceptările, ca nu cumva informația să se plimbe la nivel ierarhic înainte să ajungă la judecător. Trimite acte, așteaptă răspunsuri, iar șeful Secției pare că meditează la ele cu răbdare de călugăr tibetan. În final, judecătorul aprobă perchezițiile: fapta există, probele există, suspecții sunt „specializați”. Adică tot ce trebuie. Numai că, la întoarcere, procurorii primesc interogatoriu intimidant — de parcă nu ar fi cerut mandate legale, ci chei de seif.
Între timp, se încearcă și revocarea procurorului. CSM verifică acuzațiile și spune clar: sunt nereale. Iar conducerea DNA procedează totuși la revocare, cu inventivitatea unui funcționar care apasă „Trimite” înainte să citească emailul. Kafka ar fi recunoscut imediat stilul.
Pe fundal, Vanghelie nu are nicio vină creativă: el doar există în peisaj. Sistemul dansează în jurul lui. Justiția rotește completuri, pune frână la dosare, rescrie regulile, iar cetățeanul rămâne cu impresia că asistă la o piesă absurdă. Nu mai e vorba de politicianul cu fraze folclorice — ci de simbolul perfect al dosarului cu durată nedeterminată.
Iar luni, la Cotroceni, magistrați îi spun președintelui că există un „sistem”: oligarhic, politic, intimidant, confuz. Se schimbă legi, se schimbă șefi, se fac presiuni, se fac dosare și se desfac. Între timp, un dosar ca al lui Vanghelie poate intra în sezonul 12 fără să clipească nimeni.
Justiția are răbdare. Și Vanghelie, și mai multă.
Dacă tot am ajuns aici, măcar să pună cineva generic de final.
Dar probabil o să mai așteptăm câteva completuri.
