Săptămâna trecută am scris despre cum am decis să emigrez în America. Eu consider că, pentru un cetățean al unei țări neimportante din lume, experiența de imigrant e esențială în viață. Cum fiecare femeie trebuie să facă copii iar bărbații armata, așa și fiecare român trebuie să vadă cum e viața în altă țară.
Al doilea cel mai important lucru, pentru imigranți, după cu câți bani se întorc acasă, este cazarea. Întrebarea frecventă pe care o primesc e, dacă am camera mea au ba? Nu am nici măcar patul meu. Dacă pleci din țară și dormi în patul tău poți spune că ești plecat în vacanță. Nu contează fundul cui îl speli, dacă ai propriul tău pat nu se mai cheamă că ești imigrant. Ai ajuns deja expat.
Acum trăiesc ca într-o tabără de copii. Stăm într-o căbănuță cu două camere, ambele pline de paturi și bagaje. E la fel de multă gălăgie, alcool și glume despre masturbare ca în copilărie. Singura diferență e că, acum nu mai transpirăm ca la 12 ani. Cum femeilor nu le place să-și divulge vârsta exactă, așa și imigranții preferă să țină secret numărul exact de oameni cu care locuiesc. O să scriu despre ei, dar las numărul lor la imaginația cititorului.
Stăm în gazdă la un afacerist brazilian foarte talentat. Se vede că-i bun după câți clienți a găsit pentru același colț de podea. Are un zâmbet cald, de totul o să fie bine. În fiecare dimineață ne trezește cu Inna și Antonia. Primim cafea braziliană și aproape cât de multe pâine putem mânca.
Îmi place mult să îl urmăresc, e poate cel mai talentat afacerist cu care am avut ocazia să socializez. Știu că are ceva probleme și că urmează să fie evacuat. Acum ne folosește la mutat mobila din apartament și ne promite banii de chirie înapoi, pe care ne-a convins să-i plătim în avans, ca și el la rândul lui să plătească un avocat. Și, bineînțeles, că ne găsește și alt apartament.
Așa îmi dau seama de cât de jos suntem aici în lanțul trofic. Încă nu avem nici măcar un american care să profite de noi. Deocamdată suntem abia imigranții unui imigrant.
