Prietenii noştri din echipa “Mongolification”, Vlad Grigore şi Răzvan Stuparu, au ajuns, în drumul lor spre patria lui Genghis-Han, în fostele republici sovietice din Asia Centrală şi vă vor povesti zilnic, începând cu această săptămână, extraordinarele lor aventuri. Să le dăm, aşadar, cuvântul!
Ne trezim într-un peisaj de vis – deșert și o yurtă lângă noi! Minunat! mai puțin minunat este nisipul care este peste tot, dar peste tot! Pun mâna pe apartul foto și încep să fac câteva poze în stânga și în drepata, trezesc echipa și sus, pe cai-putere! Mai avem 350 de km până la granița cu Uzbekistanul și sperăm să-i facem cât mai repede.
La 13:00 am intrat în vamă, unde am avut parte de aceeași birocrație caracteristică. De data aceasta, ne-au pus să scoatem toate bagajele din mașină, bagaje pe care le-au răscolit pe toate părțile și ne-au bătut în fiecare cm pătrat de tablă / plastic, preț de vreo două ore. Mi se cere o şpagă de $ 5 și îi spun vameşului în cea mai clară română că îi dau dacă mi-o dă pe mă-sa, la cât m-au frecat! Mă întreabă dacă vorbesc rusa, îi spun nu! Engleză! Dar stai că pe asta nu o cunoști tu! Gata, am ieșit din țara lui Papură Vodă! Prietene, noi nu mai călcăm pe aici! PA!
Urmează vama cu Uzbekistanul – între cele două țări este o distanţă de 5 km. Se pare că până și țara asta vrea să stea cât mai departe posibil de Turkmenistan, nu doar noi! Alte formulare / formalități, dar mult mult mai ușor decât la turkmeni. Aici plătim $20 pentru asigurare și primim restul de $5 în Sumi (moneda locală). 1 $ = aproximativ 2700 sumi, iar cea mai mare bancnotă la ei este de 1000 sumi, deci va dați seama cam ce plasă îți trebuie ca să cari bani pe aici!
În noaptea asta dormim la Khiva! Soția lui Farhan ne-a făcut rezervări la un hotel în Khiva “Orient Star Madrassah”. Ne-am imaginat din nou că vom ajunge într-o oază cu răcoare, lumini, viaţă… Am intrat în orășelul ăsta de pe Drumul Mătăsii plini de speranță, ca de obicei. Am încercat să căutăm centrul, dar centrul – nicăieri! O atmosferă deprimantă, străzi întortocheate, mult întuneric, iar din când în când ne loveam de zidul impunător al unei fortărețe.
Am realizat că nici o hartă sau GPS nu ne mai poate ajuta aici, așa că am început să întrebăm localnicii. Unu, doi, du-te la stânga, du-te la dreapta – toți știau unde e hotelul ăsta, numai noi nu. Eroul serii a fost un copil pe o bicicletă, care nici măcar nu a așteptat să terminăm întrebarea și ne-a făcut semn să îl urmăm. Am zis hai și am pornit, doar că băiatul asta mergea cu bicicleta lui pe străduțele întortocheate și neasfaltate mult mai repede decât puteau mașinile noastre. Într-un final am înțeles că trebuie să îl urmăm pe jos, așa că am abandonat mașinile și am pornit într-un pas alert după bicicletă.
Case dărăpănate, întuneric, oameni dormind pe paturi de lemn, în fața caselor. Nu arată nicidecum ca și când ne-am îndrepta către o oază. Eram deja în interiorul marelui fort din mijlocul orășelului. Ne-am luminat instantaneu când am văzut unde am ajuns: o clădire maiestoasă, luminată în multe culori. Oamenii au făcut dintr-o veche Madrassah un hotel minunat (http://en.wikipedia.org/wiki/Madrassah). Eforturile noastre au fost recompensate pe deplin. Noi am încercat să recompensăm efortul băiatului pe bicicletă, dar nu știu dacă am reușit. La sfârșitul drumului, un alt copil i-a furat bicicleta…
Duş, în sfârșit duş! Am scos nisipul și am plecat la un restaurant. Am observat cu suprindere că sunt foarte mulți vorbitori de engleză pe aici – se pare că au studiat engleza în America sau în Rusia, oricum vorbesc foarte bine. La restaurant am rămas până pe la 02:00, moment în care ne-am mutat în curtea interioară a hotelului, pentru a auzi poveștile timpului.
Minunat!
