Povestea e următoarea: aflat în zbor deasupra Americii mult iubite (într-un avion şi fără costumul său alb cu aripi), Elvis Presley – cel de dinaintea morţii sale, nu acela de după, care mai apare uneori în calea unora pentru care Prozacul nu mai e de niciun folos – a avut o revelaţie teribilă. Măreaţa patrie era invadată de agenţi comunişti, hipioţi şi beatleşi subversivi. Nu se făcea ca un american adevărat, cu vajnice convingeri de dreapta şi zeci de arme în panoplie, să părăsească mereu clădirea fără să lupte. Cum SUA au fost şi rămân o republică prezidenţială, negândindu-se nimeni la ei să schimbe Constituţia din plictiseală, problema nu îi putea fi rezolvată decât de Preşedinte. Care la vremea aceea se numea Nixon, un vajnic om de dreapta şi el, neatins încă de vreun Watergate compromiţător. Aşa că a pus mâna pe stilou şi pe câteva foi din bloc-notesul aflat la îndemână în avion (românii nu aveau acces pe atunci în aeronavele American Airlines) şi i-a scris acestuia o scrisoare avântată, în care îi cerea să-l facă agent secret FBI; urmând ca în respectiva calitate să lupte cu insigna sub haină şi mâna pe trăgaciul din buzunar împotriva cohortelor destabilizatoare. Cererea nu a rămas fără răspuns, ştiut fiind că America îşi respectă simbolurile, indiferent de starea lor psihică. Elvis a fost invitat la Casa Albă unde, după ce şi-a lăsat Coltul în custodia gazdelor, a beneficiat de o întâlnire de jumătate de oră cu Preşedintele. Acesta a luat act de neobişnuita cerere şi, sfătuit de consilieri, l-a investit pe cântăreţ cu titulatura de agent federal onorific. Elvis l-a îmbrăţişat pe Nixon (nu ştim dacă i-a şi cântat ceva cu dedicaţie) şi, încântat de reuşită, a sărbătorit-o achiziţionând încă patru maşini Mercedes, pe lângă cele zece aflate deja în garajul personal. Nu se cunosc amănunte despre activitatea monstrului sacru în noua sa funcţiune. S-ar părea că agenţii comunişti au fost împiedicaţi de adversarii lor americani neonorifici să ajungă la Graceland, hipioţii au fost dirijaţi de autorităţi, simţurile olfactive şi înaintarea în vârstă spre băile burgheze, iar beatleşii s-au împrăştiat singuri şi s-au retras în cottage-urile lor englezeşti. Rămas fără inamici, Elvis s-a războit nemilos cu junk-foodul şi feluritele prafuri nazale, părăsind şi el câmpul de luptă timpuriu, în baia reşedinţei apărate cu arma în mână. Ne-a lăsat pentru eternitate vocea lui neegalată vreodată şi pilda că, înainte de a fi nemuritori, zeii noştri de toate zilele nu sunt, la urma urmei, decât oameni cu slăbiciunile lor. Îi ridică deasupra noastră talentul dumnezeiesc şi felul în care noi ştim să îl respectăm, lăsând deoparte defectele obligatorii ce le asigură legătura cu noi, adoratorii. Aşa cum de curând am celebrat vocea nepieritoare a Mariei Tănase şi nu activitatea ei de agent secret în slujba Puterilor omeneşti trecătoare. În definitiv, unele taine e bine să rămână neştiute, să nu strivim tot timpul corola de minuni a lumii.
