Am aproape o săptămână de când m-am întors în țară. Ultimul articol , l-am păstrat ca o mică concluzie. Vreau să spun ce mi-a lipsit la România și ce o să-mi lipsească din America.
Ca să termin articolul într-o notă pozitivă, voi începe cu România. Cred că și dacă mă nășteam în Nepal, după patru luni de California, tot mi s-ar fi făcut dor de casă. De origine nu prea poți scăpa. Și un orfan, oricât de greu i-a fost, tot se gândește cu melancolie la casa de copii în care a crescut. Am vorbit cu mulți imigranți aici, din toate colțurile lumii, iar adevărul este că, pentru cei mai mulți, abia a doua generație se bucură de fructul evadării.
Mi-a fost dor de români. După terfelirea istorică de care am avut și încă avem parte, noi ne vedem viața mult mai nevaloroasă decât și-o văd ei. De asta, americanii sunt plictisitori. E enervant să-i vezi cât de grijuliu trec strada. Bunica mea, dacă ar avea carnet, i-ar claxona să se miște mai repede. Și tot ea le-ar sugera să bea ceva în mijlocul oricărei conversații, doar ca să vorbească mai înverșunat.
Ce-i drept, de când m-am întors în România mă simt agasat la fiecare ieșire din casă. M-a furat un pic și stilul pașnic în care americanii își duc zilele, iar acum România îmi pare un bazar imens. Probabil o să mă adaptez repede. Singurul lucru care sigur o să mă bântuie și peste 10 ani, sunt imigranții fără forme legale care locuiesc în state. Dacă nu i-aș fi cunoscut n-aș fi crezut cât de mulți sunt. Probabil am cunoscut acolo mai mulți ilegali decât americani și legali la un loc.
Atât timp cât îți plătești taxele și nu ai probleme prea mari cu legea nu este neapărat să fii legal acolo. Polițiștii lor nu au voie să te întrebe de viză, se feresc să nu fie acuzați de discriminare. Singurul dezavantaj este că nu te mai poți întoarce acasă. O dată ce ai trecut vama ești desconspirat, iar o altă viză cu greu mai obții. Este cam la fel ca acum 100 de ani când oamenii veneau cu vapoarele și se stabileau de tot.
Asta îmi va fi cel mai greu să uit. Că visul american încă există.
