Din două una: ori tăntălăii neamului sunt hiperactivi pe internet şi asta creează imaginea unei majorităţi covârşitoare, ori simţul umorului la români e la cote de avarie şi îngropat sub troienele de altădată ale isteţului Păcală. Mi se pare de-a dreptul îngrijorător procentul celor care nu înţeleg o glumă sau de ce ironia e necesară într-un text cu intenţii zâmbitoare. Ce să mai zic de calitatea imaginativă dăruită lui Adam încă de la plămădire şi simţul figurativ primit în dotare spre compensarea ştromeleagului ce îi ghidează existenţa. E o tendinţă apocaliptică printre gânditorii de la Hamangia de a lua totul la propriu, de parcă ghiduşia românească a plecat cu Mazăre în ţările calde.
Dacă eşti cu nervul tare, cel mai bine te distrezi citind “comentariile” pricinuite de scrierile vesele, decât cu lecturarea celor din urmă. Grupuri furioase de ruginoşi sunt oricând gata să le dea la căpăţână autorilor când îşi permit să ironizeze valori naţionale ca Gigi Becali, Elena Udrea, războaiele dacice sau biserica purtătoare de puşculiţă pe sub sutană. E musai că “ziariştii de doi lei” scriu la comandă, animaţi de stipendiile duşmanilor României, sectanţilor invadatori şi Băsescului cheltuind astfel banii luaţi pe flotă. Probabil că ar trebui să se întoarcă naţiunea la umorul “Urzicii” antedecembriste, cu glume despre ospătari şi frizeri puşi pe căpătuiala din bacşiş. Dar ce te faci că de ăştia, săracii, nu mai poţi nici să râzi acum, deoarece nu vor mai fi niciodată ce au fost şi mai mult decât atât. Maleficele personaje erau puse la zidul infamiei amuzante pe vremea umorului comunist, fiind ei aprigi spoliatori ai cetăţeanului şi mâncători de iaurt cu apă ca să-şi ia apartament proprietate şi Dacie pe listă. Acum sunt demni reprezentanţi ai salariului minim şi restul ce-o mai lăsa clientul din generozitate.
Dar să-i lăsăm în plata lor (mică) şi să ne întoarcem la oile noastre, alea de nu mai ştiu să behăie a râs. Sunt destui care aruncă vina prăsirii lor exagerate pe seama libertăţii informaţionale, a democraţiei ce nu te mai obligă la lecturile particulare din Caragiale şi Twain. E puţin adevăr aici, dar responsabilitatea e la capătul celălalt, al beneficiarilor convinşi acum că haz au Bobonete şi răposaţii de la “Vacanţa Mare”. Până la urmă, cultura e o opţiune personală şi nu a fost niciodată un fenomen “de masă”, cum pretindeau cenzorii glumelor despre atleţii ciubucului. Cel mai trist e că românii au fost consideraţi un popor cu umor, iar acum dau impresia unui trib de agramaţi care şi la Stan şi Bran se uită încruntat, doar şi ăia au fost, cum se ştie, nişte masoni destabilizatori.
Care ar fi soluţia întoarcerii la zâmbet? Păi, să învăţăm, învăţăm, învăţăm, şi să ocupăm din nou gările cu trenuri din care nenea Iancu îl aruncă pe Bubico pe geam şi cu peroane reînviate de Tanţa şi Costel. Proştii nici măcar sub clar de lună nu mai au farmec azi, iar Tomiţă şi nea Mărin au plecat de mult să le facă stand-up îngerilor. Umorul se leagă strict de inteligenţă, iar inteligenţa pare a nu mai fi ceva cool şi în trendul succesului românesc. Spunea cineva mai deştept decât noi că “simţul umorului nu este altceva decât bunul simţ, care dansează”. Aşa că dansaţi, oameni buni şi răi, “să fiţi veseli şi sănătoşi” pentru că “fără umor trăiesc numai proştii”!
