Lu prostanu dă Ionică, un nepot tare becheri,
O-nşeput să-i cam miroasă după sucne dă muieri.
Da’ măi rău avea el boală pă Florica lu Mândroane,
O veşină dodoloaţă şî rămasă văduvoane.
– Măi Florică, Florişică, doară n-o fi nişiun bai…
Hai cu mine şî ajiută-m ca să-mpegic neşce cai!
Hai cu mine pân grăgină, ca să vez şe cai m-am luat,
Că la călărit, Florico, io mi-s ăl măi cheţ dân sat!
O luă el dă suptsioară pă veşina a frumoasă
Şî nişi una şî nişi alta: hop!…cu ea pă după casă.
Când colo, îm şer iertare, lâng-un firişel dă apă
Un armig d-a lui sărisă drept în cârca lu o iapă.
Ion şcia dă măi năince şî să-ntoarsă cătră ea:
– Şe-ai zâşea, tu Florişico, dacă fac şî io aşa?
– Şe să zâc? Nu-i bai dă asta! spusă Floarea lu Mândroane,
Fă şe crez tu dă cuvinţă, doar îi iapa tă, mă Ioane!
