După Textele de la Monte Negro (2003) și Viața lui Kostas Vennetis (2011), Octavian Soviany revine cu un nou roman, Moartea lui Siegfried (Editura Cartea Românească, 2015). Ca și în Viața lui Kostas Vennetis, construit ca roman istoric și picaresc, Moartea lui Siegfried e de fapt un roman despre roman, despre arta scrierii unui roman. E o carte care acoperă poveștile a trei generații din aceeași familie, germană, cea în care s-a născut poetul romantic Heinrich von Kleist. În acest text se întrețes poveștile a trei bărbați, nu de puține ori autorul mizând pe o specie de coincidență pentru a duce povestea mai departe. Analiza psihologică e profundă, Soviany joacă intens pe boală, exces, nebunie, delir. Însă, dincolo de poveștile personajelor care se desfășoară într-o textură întortocheată și plină de detalii, miza romanului ține de fapt de structura poveștii, de modul de a crea o carte.
De fapt, e aproape uimitor cum în acest roman vocile narative se succed, se amestecă, se despart, se destramă. Fiecare personaj își spune separat povestea, fiecare are punctul lui de vedere care nu poate fi decât al lui, fără amestecuri exterioare. Și totuși: cu italice în text, cu marca diferenței, apare și un text la persoana a III-a. E o carte care, în aparență, e scrisă la persoana I. Dar, practic, fiecare personaj își spune propria poveste ca și cum numai așa s-ar putea desfășura lucrurile, ca și cum o perspectivă obiectivă ar fi aproape imposibilă. Iar apoi, apoi se petrece ceva.
În text, cursiv, păstrând legătura cu narațiunea, apare un povestitor obiectiv care, pe ici pe colo, deslușește aspectele mai încurcate ale poveștii. Acest povestitor, romancierul însuși și nimeni altcineva, face de fapt o întreagă teorie a propriului roman. De la registrul auto-ironic, Ce vreți, domnilor, astăzi, ca să scrii un roman serios, e nevoie și de puțină pornografie! (p. 100) la judecăți cu valoare etică, nu ne-a mai rămas decât această formă lugubră de comic și ne-a rămas de asemenea o frică teribilă de ridicol, care ne face cu atât mai rizibili (p. 239), voluminoasa carte a lui Soviany desfășoară un incredibil arsenal de procedee tehnice. Întâlnim scrisori, jurnale, agende, mici fragmente scrise în stil dramaturgic, aproape că întâlnim uneori alte cărți în aceeași carte.
E de citit această carte, e de citit pentru că foarte rar se întâmplă în vremea noastră ca un autor de roman să etaleze atâta forță a scriiturii. Soviany întotdeauna pare să vină dintr-o altă epocă, întotdeauna îmi creează impresia, destul de ciudată, că o parte a istoriei nu s-a scris corect și trebuie revizuită, cu explicații. Avem aici arta prozatorului, în forma ei aproape pură. Pentru că e aproape imposibil, totuși, să ne închipuim un prozator care nu e Dumnezeul propriei opere. Iată un citat din carte, edificator, iată un fals dialog între prozator și posibilii lui cititori:
„De asemenea cititori are nevoie istoria noastră și, în definitiv, orice istorie, căci orice istorie (și aici stă marea taină a povestașilor) nu-i decât un fel de puzzle ale cărui piese, odată ce v-au fost puse la dispoziție, trebuie potrivite fiecare la locul ei, sarcină ce vă revine în totalitate.”
Așadar, Moartea lui Siegfried, de Octavian Soviany (Cartea Românească, 2015). Lectură plăcută!
