Dacă ți-era dor de un talmeș-balmeș și ai urmărit emisiunea Poezie și delicatețuri, ai avut parte de ceea ce-ți dorea suflețelul. Domnul general Ciucă a venit la Mircea Dinescu să-și lanseze cartea În slujba țării. Fiind invitat acasă la om, ne punem întrebarea dacă și ce cadou i-a adus și dacă a fost luat din cei 4 milioane de euro alocați lansării cărții, deși nu e treaba noastră, dar pentru că suntem indiscreți și impertinenți, totuși ne-o punem. Întrebarea. Retorică, desigur. Cel puțin asta am înțeles de la bun început, când domnul general l-a binecuvântat pe poet cu o legătură de cimbru, spunând: „Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie lăudat”. Carevasăzică: Domnul Ciucă a dat, domnul Dinescu a luat, ca domnul Ciucă să fie lăudat. Pentru că formula este „fie numele Domnului binecuvântat”. Și într-adevăr, am observat că Dinescu nu pregetă să-l numească pe Ciucă domnul președinte: „Pentru prima dată un viitor președinte gătește”. Presupunem că următoarea lansare a cărții va fi la Chefi la cuțite. Și atunci te întrebi dacă nu ar fi fost mai bine să candideze la un post de chef, dar nu de stat?!
După care se pornește talmeș-balmeșul. Mircea Dinescu (care, în treacăt fie spus, scrie la o revistă ce-l ia pe domnul general în tărbacă, făcându-l cu ou și cu oțet – că tot îi place să gătească) prinde să vorbească non-stop, în fraze neterminate, despre orice – Barbu Drugă și mulți alții, despre el, despre ce au făcut comuniștii, despre reparații, despre vaci și boi, despre tractoare, despre agricultură – și foarte puțin despre cartea care trebuia lansată. Iar când o face, dă cu oiștea în gard. Mai întâi pretinde că a citit-o cu mare atenție și că l-a impresionat viața autorului descrisă în primele 30 de pagini. Domnul general intervine și-l anunță sfios că viața dânsului, până la venirea la București, a fost descrisă pe fix 109 pagini.
Apoi, Mircea spune: „În literatura română (sublinierea noastră) rar am citit un elogiu adus femeilor ca în cartea domnului general”. Iată cum cartea În slujba țării, atât de panouată pe ogoarele respectivei țări, intră direct în literatura română, împlântându-se într-însa, ca să zicem așa, cu dârzenia oșteanului călit în lupte (fie ele și doar pe film). Dacă ar mai fi trăit, George Călinescu i-ar fi acordat un loc special în a sa „Istorie a literaturii române” pentru a-i asigura meritul nemuririi.
Dar să revenim la realitate. Fie ea și oltenească. Nimeni nu e perfect. Așadar, rar a mai găsit dragul nostru Mircea vreun elogiu adus femeilor ca în cartea domnului general. Începem să ne întrebăm și altceva decât despre cadou: să nu fi citit Dinescu pe Slavici, pe Eminescu, pe Eliade, pe Camil Petrescu, pe… zeci de scriitori români care au adus femeii prinosul talentului lor?! La auzul laudei, domnul general scapă chiar o lacrimă. Și militarii plâng, atunci când sunt candidați la președinție.
După care dragul nostru Mircea ne mai spune: „Cartea unui general, prezentată de un soldat fruntaș pentru prima dată în istorie”. Numai că, în loc să continue cu prezentarea, se trece iar la ciorbe și geamparale, până când poetul îl privește mai atent pe general, ca și cum s-ar întreba ce caută insul acela pe-acolo, și-și aduce aminte de cadou. Și dă-i: „Este nemaipomenită (cartea – n.n.). Vă spun eu, ca scriitor”. Ei, acum, gata, ne-am liniștit. Dacă ne-o spune el ca scriitor, atunci chiar că este nemaipomenită, nici nu are rost s-o mai citim, o cumpărăm, o punem în bibliotecă și așteptăm să învie Călinescu. După care dragul nostru Mircea îi pune generalului o întrebare cel puțin bizară: „V-a fost frică când ați scris-o?”. Primul gând care-ți vine este că adică nu i-a fost frică să pună mâna pe plaivaz, obișnuit fiind doar cu trăgaciul? Dar poetul își revine repede: „Toată viața ați stat sub teama de a fi împușcat”. Așadar, domnului general putea să-i fie frică să nu fie împușcat înainte să termine cartea? Sau după ce avea s-o termine? Și cum toată viața? Abia în Afganistan armata română a tras pentru prima oară cu muniție reală, după Al Doilea Război Mondial. Zăbovim un timp asupra expresiei atât de dragi dragului nostru Mircea, anume că vinul este laptele bătrânilor și că el este un bătrân.
Ce mai aflăm? „În particular, domnul general e și mai simpatic. Dacă stai cu el la masă, râzi de te stingi”. Înțelegem că în general domnul general este oricum simpatic, că așa e când sunt doi generali, dar este și mai simpatic în particular. Dar că râzi de te stingi, nu mai înțelegem. Adică este atât de simpatic încât te face să-ți dai obștescul sfârșit? Sau este așa de simpatic că te ofilești ca o floare? Noi știam că există expresia „râzi de te caci pe tine”, dar probabil că în atmosfera unor bucate alese nu era cea mai potrivită. Și ne mai precizează dragul nostru Mircea că domnul general scriitor președinte a trăit într-o curte cu car, dar fără boi!… Hm! Ne oprim aici, nu vrem să fim acuzați de jigniri gratuite.
La toate astea, domnul Ciucă zâmbea sfios, mai voia să spună și dânsul câte ceva, apuca să spună un ăăăă sau vreo două fraze, adresându-se poetului cu un intuitiv „maistre”, după care prelua dragul nostru Mircea, care vorbea despre orice, dar nu despre carte, și cam așa au stat lucrurile pe toată durata „lansării” condimentate din plin cu lăutari.
Nu putem încheia fără să redăm îndemnul de a urmări emisiunea al acestui om bine intenționat care s-ar putea să devină președintele țării (n-aveți decât să râdeți): „O să mă vedeți cum sunt eu, omul…”. Păi până acum, ce am văzut? Cum este domnul Nicolae „Panou” Ciucă extraterestrul? Pentru că, într-adevăr, așa pare și continuă să pară!
Maestre, bagă o liberală ca la noi!
