Președintele USR, primarul Timișoarei, neamț din Freiburg cu pasiune pentru muzica de cor și pentru integritate. După moțiunea de cenzură care a dărâmat guvernul Bolojan, a anunțat că aliază USR-ul cu PNL, dar fără fuziune. Profilul omului care explică României, cu un calm de profesor de filozofie, lucruri pe care România prefera să nu le audă.
Există o teorie nescrisă în politica românească: în orice criză majoră, tot ce trebuie să faci este să găsești un neamț. Dacă ai un neamț, ai stabilitate. Dacă ai doi neamți, ai și reformă. Dacă ai trei, începi să te apropii periculos de Germania, ceea ce într-o țară balcanică este, depinde de unghi, fie un coșmar, fie un vis. Dominic Fritz este al doilea neamț al actualei scene politice românești – după Klaus Iohannis, primul neamț la nivel național, și înainte de eventualul al treilea care se va construi probabil la Cluj sau la Sibiu, conform unei logici geografice pe care nimeni nu o controlează.
Născut la Freiburg, în Pădurea Neagră – locul în care, conform legendelor germane, se ascund vrăjitoare blânde și ceasornicari excentrici – Fritz a sosit în România prin programul Erasmus, a rămas să facă voluntariat la Castelul Săvârșin, l-a cunoscut pe Regele Mihai și, undeva pe drum, a decis că viața lui se va desfășura într-o țară unde lucrurile sunt, cum să spunem, perfectibile. A devenit primar al Timișoarei în 2020. A devenit președinte USR în 2024. Acum, în mai 2026, a devenit unica voce coerentă a unei jumătăți de scenă politică pe care, în mod obișnuit, nimeni nu o ascultă: dreapta reformistă pro-europeană.
Marți, 5 mai 2026, după ce moțiunea PSD-AUR a dărâmat Guvernul Bolojan, Fritz a făcut ceva pentru care politica românească nu este încă echipată: a luat o decizie clară. A convocat Comitetul Politic, l-a întrebat pe USR dacă mai vrea să guverneze cu PSD-ul, a primit răspuns negativ în unanimitate, a ieșit la microfoane și a anunțat: „Cu USR nu se poate guverna și fura în același timp”. Era o frază care, în alte vremuri, ar fi fost considerată o gravă lipsă de tact diplomatic. În contextul de acum, a fost considerată o lipsă de tact diplomatic, dar și un breaking news. Cele două nu se exclud.
Joi, 7 mai, Fritz și Bolojan au semnat un angajament public comun. Cele două partide se vor coordona în Parlament, în guvernul interimar și la consultările de la Cotroceni. Cele două partide refuză împreună orice combinație cu PSD. Cele două partide cer reforme. Era un moment frumos. Patru zile mai târziu, vineri, la Timișoara, în faţa unor jurnalişti întrebându-l despre o eventuală fuziune cu PNL, Fritz a tras linia roșie cu o eleganță bavareză: „Nu va exista nicio fuziune între PNL și USR. Suntem două partide diferite”. În traducere politică, mesajul era simplu: Bolojan e bun, dar nu suficient de bun cât să-mi mănânce partidul.
Aici începe paradoxul lui Fritz. Pe de o parte, este omul integrității neambigue, vocea care spune lucruri evidente cu o claritate aproape obositoare. Pe de altă parte, este suficient de politician încât să știe că, în politica românească, integritatea fără apărarea propriului teritoriu se numește simplu prostie. Iar Dominic Fritz nu este prost. Este, dimpotrivă, suficient de inteligent încât să se poarte ca un om naiv atunci când are nevoie să transmită un mesaj moral, și suficient de tactic încât să se poarte ca un om experimentat atunci când are nevoie să-și salveze partidul.
Există, în lectura lui USR despre USR, o anumită presiune existențială. Partidul pierde sondaje. PNL urcă, USR coboară. Bolojan, cu ascensiunea lui de „salvator administrativ”, riscă să atragă electoratul reformist tradițional al USR. Cristian Ghinea, fost lider al partidului, a vorbit deja despre posibilitatea ca Bolojan să devină centrul de gravitație al unei noi drepte. Iar Fritz, în această vară de 2026, este omul care trebuie simultan să țină USR alături de Bolojan – pentru că singur nu poate face nimic – și să țină USR departe de Bolojan – pentru că, lipit de el, dispare. Este o dans coregrafic care, dacă ar fi fost pus pe muzică, ar fi sunat ca o piesă de Wagner cântată de un xilofon.
Personalitatea publică a lui Fritz are ceva care irită constant o anumită parte a României. Este prea calm. Prea articulat. Prea explicativ. Prea „dialog civic”. Vorbește o română atent corectă, cu acel accent ușor germanic care îi salvează frazele de la a suna ca niște texte de manual. Atunci când spune „PSD ține o majoritate de rezervă în buzunar”, într-o țară unde politicienii sunt obișnuiți să țină în buzunare lucruri mult mai concrete, fraza pare aproape filosofică. Atunci când explică, la Cotroceni, că nu poate să existe o coaliție pro-europeană fără reforme, sună ca un profesor de etică care încearcă să predea unor copii care vor doar să meargă în pauză.
Dar, paradoxal, exact această calitate îl face să funcționeze. Într-o presă politică unde toată lumea țipă, omul care vorbește calm devine, prin contrast, vocea raționalității. Într-un Parlament unde majoritatea declarațiilor sună ca scenariul unei comedii de moravuri, frazele lui Fritz sună ca subtitrările unui documentar de pe Arte. Iar într-o criză unde toți ceilalți par confuzi sau tactici, Fritz pare singurul care știe exact ce vrea să facă: să țină USR-ul la guvernare cu PNL, să blocheze orice formulă cu PSD, să forțeze noi alegeri dacă PSD-ul nu cedează.
Întrebarea care planează deasupra acestei strategii este, totuși, fundamentală. Are USR forța să joace acest pariu? Cu 12% în sondaje, alături de un PNL la 14%, blocul reformist pro-european adună 26% dintr-o țară în care PSD oscilează în jur de 25% și AUR a depășit 20%. Aritmetica este, ca să folosim un cuvânt drag lui Fritz, „provocatoare”. Iar pariul lui Fritz – că dacă PSD-ul nu primește guvernarea, va clipi primul – depinde de presupunerea că PSD-ul are mai mult de pierdut decât USR-ul. Asta e exact tipul de presupunere optimistă pe care doar un neamț o poate face într-o țară de pesimiști.
Există o teorie populară în politica românească: oamenii buni nu rezistă mult. Sunt mâncați de sistem, devin compromiși, dispar într-o lobotomie ideologică sau în vreun consiliu de administrație al Hidroelectrica. Fritz pare să fi descoperit, cumva, antidotul: să nu joace niciodată jocul. Să refuze sistematic vocabularul „pragmatismului”. Să spună exact ce face și să facă exact ce spune. Este o strategie atât de simplă încât, în România, are aerul unui truc de magie.
Vineri seara, 8 mai, când Fritz vorbea cu jurnaliștii la Timișoara, a făcut o declarație care merită păstrată într-un manual: „Nu cred că această criză se va închide repede”. O frază scurtă, fără vreo dramatizare, fără retorică. Era diagnosticul unui medic care, după ce a privit fișa pacientului, anunță familia că nu se va vindeca până luni. Era, totodată, exact tipul de lucid pesimism german care, în politica românească, sună aproape extraterestru.
Pentru că, la urma urmei, asta este Dominic Fritz: un extraterestru cu accent din Freiburg, care a aterizat în România cu valiza într-o mână și cu Constituția în cealaltă, și care, după aproape un sfert de secol, încearcă să ne explice că nu există stabilitate fără reformă, că nu există majoritate fără principii, și că, dacă PSD-ul ar accepta această realitate, ar fi totul mai simplu.
PSD-ul, deocamdată, nu acceptă. România, deocamdată, nu acceptă. Iar Fritz, deocamdată, vorbește mai departe. Cu acel calm exasperant al omului care a citit toate manualele de bune practici democratice și care, încă, refuză să creadă că o țară întreagă a decis să nu le citească pe niciuna.
Pădurea Neagră, deocamdată, continuă să trimită ceasornicari în Parlamentul României. Iar ceasornicarul de la Timișoara încearcă să sincronizeze o țară care, statistic, nu a fost niciodată sincronizată cu ea însăși.
