După un an și mai bine de școală online sau deloc sistemul gâfâie, copiii sunt la fel de debusolați ca la finalul unui campionat național de jocuri pe telefon. Părinții sunt praf, cu nervii la pământ, siliți să se reinventeze cu lunile pentru ca Statul să poată plăti în continuarea salariile cadrelor didactice eroice, care luptă cu pandemia din fața camerelor de pe laptopuri.
Situația e nașpa rău, plodul de clasa a III-a a devenit expert în Zoom, Google Classroom și alte aplicații din astea de conferințe online, chiar dacă nu mai are habar să rezolve o înmulțire și o împărțire, însă respectul nostru pentru păstorul clasei și coloana încovoiată în fața acestuia rămân nemodificate. E un fel de genetică la noi, nevoia asta de a gratifica pe “Domnul” sau pe “Doamna”, oricând și oricum, cu speranţa că vor avea grijă de dragul nostru vlăstar, pregătit astfel “să-l facem om”. Sistemul balcanic de manifestare a recunoștinței a rămas acelaşi de veacuri, doar modele s-au schimbat: curcanii şi roata de caş s-au transformat în inele de aur, brățări de argint, porțelanuri și electrocsanice scumpe. Cine poate spune că România nu progresează?
Îmi amintesc mereu de ”modele” mele sistemice din trecut.
De proful de matematică din liceu, care avea o singură obsesie, repetată la fiecare oră, cu un look încrâncenat şi scrâşnet de dinţi: să pedepsească fetele cu busturi bine conturate și cu fustele de lățimea unui cordon, care dădeau chix la temă, punându-le să umple tabla cu ecuații, mai ales în partea de sus, ridicate pe vârfuri, și să șteargă apoi sticla neagră, cu mișcări ferme, care le scuturau decolteurile.
Sau de profa de biologie, căreia îi plăcea să tragă la măsea şi venea întotdeauna de la toaletă cu fusta agăţată deasupra dresurilor. Se întorcea cu spatele la noi şi atunci i se vedeau chiloţii din bumbac alb, lăţiţi ca un scutec peste şoldurile mari. “De ce vă râdeţi de mine”, ne certa, neştiind ce a stârnit râsetele înfundate. Profesoara de latină era poreclită Judy şi avea ochelarii ca nişte funduri de borcan. Îşi scotea şosetele ude şi le punea la uscat pe calorifer, umplând clasa de un miros de cizmă veche, cu talpa dezlipită, prin care intra mereu apa.
Prima profesoară de fizică scria cărţi de bucate şi traducea interviurile cu actori străini din almanahurile antedecembriste. Venea din Balta Albă până în Colentina în fiecare zi şi nu ţipa niciodată la nimeni. Era veselă, ne povestea vrute şi nevrute şi ne învăţa. Următoarea a fost o doamnă care mi-a spus că n-o să ajung niciodată nimic în viaţa asta şi care a lăsat corijent un copil, să-i convingă părinţii că trebuie sa facă meditaţii în particular. Copilul s-a spânzurat .
Înaintea tuturor, însă, a fost “Tovarăşa”. Mirosea mereu a parfum de lăcrămioare. Câţiva copii “se pregăteau în particular” cu ea. Erau aceeaşi care îi aduceau stilouri chinezești drept mărţişor, cadouri care făceau ca buchetele noastre de garoafe să fie trântite cu nepăsare într-un colţ. Erau singurii premiaţi prin “coroniţe” şi lăudaţi în şedinţe. Poate şi din cauza asta mi-e aşa de nesuferit parfumul de lăcrămioare.
Au mai fost şi alţii ale căror nume s-au şters în timp, rămânând povestioare hazlii: una ne scotea la tablă, închidea ochii şi ne măsura aura. Un lucru era cert, aveam cu toţii nişte aure tare urâte şi ne sfătuia să ni le curăţăm cu câtre trei linguriţe de oţet amestecat cu lămâie, pe stomacul gol de dimineaţă. Alta era membră MISA şi ne povestea despre Bivolaru. Un altul ne sfătuia pe toţi să nu ne căsătorim; era însurat cu o zgripţuroaică ce-l ţinea nespălat şi nemâncat cu zilele.
Din păcate, de modelele astea, și altele, poate mult mai traumatizante, noi, ca părinți, nu ne aducem aminte decât târziu. Mult prea târziu. Și nu facem niciodată nimic…
