Este o dimineață frumoasă de ianuarie. Câteva raze de soare pâlpâie jucăuș prin transperantul de la fereastra celui mai puternic român: Traian Băsescu. Una dintre ele i se reflectă, fugar, în chelie.
Momentul este ulterior demisiei lui Raed Arafat. După tot scandalul de rigoare, a prins, în sfârșit, un moment de liniște. De pauză de la telefoanele veninoase care lătrau prin persoanele unor oficiali FMI. Subiectul: desigur, reforma sistemului medical românesc.
Ceva nelămurit însă nu-i dă pace. Ceva ca o răsuflare înghețată bântuie camera, deși nu crede în blestemele unei anumite părți din sistemul sanitar românesc. Știe că n-ar fi avut nicio alternativă în fața Gestapoului FMIst și e vag conștient că liberalizarea asigurărilor de sănătate îi va arunca pe români într-o situație similară cu cea a americanilor: doar unu din maximum patru-cinci oameni își vor permite un asemenea moft. Și mai știe că, în principiu, e foarte posibil ca un astfel de plan medical să nu includă mai mult decât o spălare gratuită pe dinți.
C e îi rămâne totuși neclar este dacă serviciul SMURD trebuia, cu adevărat, desființat. Bruma de solidaritate publică pe care o proiecta acest serviciu va fi, pur și simplu, zdrobită, în condițiile în care oamenii se calcă în picioare pentru orice. Mai ales medicamente. Dar, e adevărat, un exemplu trebuia dat în fața acestui încăpățânat care mai avea un pic și se punea în contra directivelor venite de sus.
Traian Băsescu e pe cale să dea uitării întreaga poveste, când sună telefonul. Răspunde. Răsuflarea, de data asta chiar a lui, îngheață. La capătul celălalt al liniei este nimeni altul decât Bashar al-Assad. „Mulțumesc”, îi spune el scurt. „Oile rătăcite trebuie să revină acasă. Începe pogromul.” Apoi închide, lăsându-l pe Băsescu cu desăvârșire consternat.
Peste câteva zile, ochii atenți ai observatorilor Ligii Arabe în Siria dau peste declarațiile unui medic de care n-au auzit niciodată, școlit cândva în România. Și sunt uimiți să vadă niște ambulanțe noi, roșii, apărând în oraș pentru a se alătura opoziției. Iar undeva, pe un site, să citească următoarele cuvinte ale lui Raed Arafat: „Aici e cu adevărat nevoie de mine. Acasă. Ce să fi făcut în România, să fi înființat un serviciu mobil de supermarketuri pe patru roți, care să aducă mallurile acasă la români? Că de altceva nici nu au nevoie acolo”.
