Astă sară, lipa-lipa, mă dusăi la uica Nielu,
La veşinu-ăl dî la vale, să-m ascută toporelu.
Loai uiaga dă răchie, că veşinu, Doamne bace,
Îi beţâc ca nima-n lume…da-i şî prişeput la toace!
Când colo, la el pă poartă: „Atenţiune, Câne Rău!”
Ş-o potrea dă pleu m-arată ăl măi fioros dulău.
Strâng dân ghinţ, scot toporelu şî împing uşor dă uşă:
Dacă săre să mă muşce, iaca mor cu el dă guşă!
P-ormă intru cu fereală: – Haida că mi-s io, veşine!
Ţâne-ţ fiara șî ogoaie-o până n-o sări pă mine!
Numa: linişce şî paşe!…Să mă lăs dă păgubaş
Sau cu inima-ndoită să măi fac vro câţva paş?
Când colo îl văd pă uica! Stă p-un scam cât îi dă lung,
Dohoneşce dân ţâgare şă şiceşce-ntr-un ţăitung.
Lângă el, un ţâr dă câne molcom șî lenos dân fire
Că d-abe şî-ntoarsă capu să-m arunşe o privire.
– Las-o naibilor, mă uico! Pântru Bunu Dumezău!
Apoi mozomaina asta zâşi meta că-i…câne rău?
– Nu-i doar rău, îm zâsă uica, ăsta chiar că-i Necuratu,
D-aia am şî scris pă poartă ca să şcie az tot natu!
– Dă-ţî-l naibilor dă hârce! Uico Niele, chiar că-i bună!
Pai dă nu clipea acuma aş fi zâs că-i mort d-o lună!
– Mă veșine!-m zâsă Nielu, crege-mă că-i rău ca dracu,
Numa că întotdăuna să consumă-n el, săracu!
