Am fost copilă crescută în captivitate, la bloc. Sunt singură la părinți, așa că nu prea am avut parteneri de pozne sau distracții. De câteva ori pe an, mergeam la țară, la Plosca, să-i vizitez pe mamaie și tataie, pe verișori și mătușă.
Nu știu cum se face, dar mereu nimeream pe acolo, fix când era bâlciul. Iar asta îmi plăcea enorm, chiar dacă eram “de la București”, titulatură atribuită de mamaie, atunci când le povestea vecinelor despre mine.
Îmi amintesc cu drag bâlciul, deoarece îmi oferea o libertate imensă. Părinții rămâneau acasă, iar eu mergeam acolo, împreună cu verișorii mei, supravegheați de la distanță de mătușa, care era un paznic foarte îngăduitor. Îmi cumpăra orice voiam, fapt care mă bucura nespus, căci acasă aveam o listă lungă, lungă, dar luungă de interdicții, întocmită de către mama.
Am retrăit cu nostalgie aceste clipe, în prima zi a Balkanik Festival 2014. Am fost la grădina Uranus, și m-am trezit într-un bâlci urban. Chiar dacă evenimentul în sine reprezintă un crâmpei din Bucureștii de altădată, despre care am aflat din scrierile lui Bacalbașa, pentru mine reprezintă o variantă adaptată a bâlciurilor copilăriei mele.
După cum o anunță și numele festivalului, evenimentul se desfășoară pe ritmuri balcanice, combinate cu diferite sound-uri, pentru un plus de savoare.
Mi-am propus să ajung la bâlci înainte de cântarea primei trupe. Zis și făcut. Când am intrat în grădina Uranus, nu știam încotro s-o apuc. Să-mi fac o poză la minut? Să studiez farafastâcurile de pe taraba cucoanei din colț? Ăla ce mănâncă?
Am luat-o cu binișorul și am decoperit: cafegii, limonagii, bărboși, jongleri, un tip pe picioroange, modiste, artiști și artiste. Pe tarabe am văzut zorzoane, accesorii hand-made, cănuțe, căsuțe, cutiuțe, hăinuțe și produse artizanale. Am mai văzut bunătăți balcanice și românești: rahat (turcesc, bineînțeles), baclavale, sarailii, cataifuri, colaci secuiești, alvițe, langoși, plăcinte, porumb copt și dulcețuri.
Cum românul e gurmand și iubește mâncarea zdravănă, grosul e asigurat de mâncărurile tradiționale: gulaș, papricaș, fasole cu ciolan și mămăliguță, sărmăluțe, kebap, cârnați și alte bunătăți. Nelipsiți sunt micii cu muștar și cartofii prăjiți. Nu te saturi doar cu mirosul. Eu am halit un langoș cu smântână, mult mujdei și brânză. Am stins cu kürtőskalács și bere. Pe fundal cântau cei de la Čači Vorba. Combinația mi-a mers direct la casa sufletului! Așa cântă cei de la Čači Vorba (Limbă sinceră), din suflet, pentru suflet și pentru piele de găină. Pentru tineri, bătrâni, rockeri și hipsteri. Pentru români, romi, polonezi, turci și machedoni. Pentru cei care iubesc, sunt plini de dor, suferă și trăiesc intens. Pentru toată lumea!
Când s-a lăsat seara, a început petrecerea! Mahala Rai Banda a umplut scena, a ridicat mesenii de pe scaune și i-a adus direct în fața scenei. Să vezi atunci chiuituri, unduiri de șolduri, gagici fâlfâindu-și fustele, mișcări din mâini și bătăi din picioare! Majoritatea spectatorilor a dănțuit, de la început până la sfârșit, inclusiv cei care nu știau să danseze . Bine că nu era podea, că s-ar fi rupt.
Mahala Rai Banda a transmis energie cât pentru o săptâmână. I-am mai urmărit și pe la alte evenimente, și întotdeauna ultima reperzentație pe care o văd, mi se pare cea mai bună.
Următoarea formație care a urcat pe scena a fost Taraf de Haïdouks. A cântat muzica țigănească, așa cum e ea, neprelucrată, exact cum o auzeam cândva la Plosca. Am citit despre “haiduci”, că au mare succes în străinătate. Acasă mai puțin. Am privit publicul care a asistat la concert și mi-am zis că ușor, ușor, depășesc și ai noștri reticența față de muzica lăutărească, adesea confundată, din nu știu ce motiv, cu manelele.
Ca la orice bâlci, în prima zi nu au lipsit nici meltenii: tinerii care sparg semințe și își scuipă cojile pe piept, nădragi și pe jos, colecționarii de pahare de bere și petrecăreții intrați fraudulos la eveniment. Chiar și așa, toată lumea s-a distrat și așteaptă cu nerăbdare a doua zi a Balkanik Festival 2014.
