Când stai la masă, pe scaun, observi cel mai bine lumea din jurul tău.
În stânga mea, îl văd pe domnul aragaz cu patru ochi, care se joacă pe telefon, în timp ce fiu-său, vizibil afectat de ADHD, îl lovește în repetate rânduri la fund. Există și o mami. Îl trage pe tati de mânecă și îi cerșește o sărutare. Tati o pupă, apoi se întoarce la joc. Micuțul cel agitat își scoate tableta și se trântește pe băncuță, lângă mami. Tati își termină jocul și ia berea în mână.
Pe scenă cântă Django Lassi. Trupa se pricepe la gypsy jazz. Băieții ăștia nu s-au autotintitulat degeba “Django” (probabil s-au orientat dupa Jean "Django" Reinhardt, tăticul manouche jazz-ului, stil denumit astfel datorită originii franțuzești). Fără să mă uit, recunosc chitara, vioara și da, acordeonul. În fața scenei, e tipul pe picioroange, care se mișcă mai bine decât multe animatoare pe care l-am văzut prin cluburi.
Din câte am observat zilele astea, românii au venit în gașcă și au stat numai în gașcă la eveniment, pe când străinii au preferat să fie pe cont propriu. Am văzut un polonez care dormea cu un sabot sub cap, pe o bancă ruptă. Un chinez ( putea fi și japonez sau coreean, nu prea îi deosebesc) a cinat singur, apoi a urmărit spectacolul. Un britanic plimba o mâncare de fasole și își căuta un loc unde să se așeze. În fața mea s-a pus tipa cu dreduri, cea care m-a lovit cu trotineta în tramvai. Avea și un bărbat după ea, cu care s-a certat în franceză. Acum o văd singură și liniștită.
Mă aflu în zona meselor. Mă uit stânga-dreapta. Oamenii sunt cu ochii în telefoane. Probabil stau pe Facebook și scriu despre cât de mult se distrează la Balkanik Festival. Unii se uită la poze, alții își fotografiază mâncarea. Doi băieți și o fată fac poștă o bere. Un bărbat cu părul vâlvoi s-a izbit de masa de lângă mine. I-a vărsat berea unui tânăr deprimat. Îi cere scuze, iar păgubitul nu comentează. Oftează cu capul în palme.
În fața scenei a început să se strângă lumea. E loc și de breakdance, dar nu cred că e cazul.
Între timp, mi-am dat seama de unde a învățat piciul cu tableta, să dea palme la fund. De la tati care acum a lăsat berea și o atinge pe mami. Prichindelul cu tunsoarea castron se enervează, se bagă între ei și începe să urle: “Mariane, nu te las să mi-o iei! E a mea! A meaaaaa!”. Mami îl calmează. Vena aia umflată, de pe gâtul lui, nu e de bun augur. Îl ia pe bancă, îl așază lângă ea și scoate o sacoșă, pe care i-o bagă pe cap. Pentru Marian (care nu e tati) e în regulă jocul celor doi. Își scoate telefonul și se joacă și el.
Un paznic plin de steroizi îmi zâmbește galeș. În viața mea nu am crezut că pot intra atâți steroizi în 175 cm înălțime. Am evitat să fac mișcări bruște. M-am temut că va exploda în mii de bucățele.
Mă gândesc că cei care au venit în gașcă sunt mai singuri decât cei singuri. Nu se bucură nici de muzică, nici de gașcă, ci de telefoane. Cred că era mai ieftin dacă ar fi stat pe Facebook acasă, nu în Grădina Uranus.
Vântul bate prin fusta unei domnișoare. Chinezul care a cinat singur, se uită atent să vadă ce va urma. Țeapă! Fata are colanți.
Mami se ridică de pe bancă. Ia capul lui Marian între palme, apoi îl bagă între sânii ei. Ăla mic lovește. Marian se ferește.
Cei de la Django Lassi pleacă, dar se întorc să mai bage o melodie.
Urmează spectacolul de circ al celor de la Fundația Parada. S-a aglomerat și nu prea îi văd. Parcă în fața mea s-au strâns toți baschetbaliștii din lume.
La Shantel & Bucovina Club Orkesta s-au abandonat mesele, iar oamenii s-au înghesuit în fața scenei. La fix, căci tocmai s-a făcut frig. Îți dai seama că te-a prins dansul, atunci când te trezești că ai lovit, fără intenție, pe cineva.
La Balkanik Festival au fost două feluri de oameni: cei care au fost și cei care au fost, dar de fapt, nu au fost.
După trei zile de festival, mi-am dat seama că e cazul să-mi reinnoiesc playlistul din mp3. Mahala Rai Banda și Shantel & Bucovina Club Orkesta rămân. Mai adaug Čači Vorba și Django Lassi. La ceilalți mă mai gândesc.
