În urmă cu câțiva ani, m-a sunat un prieten al meu, mai tânăr, și mi-a propus să fiu președintele unei comisii. Ce comisie? Aceea în fața căreia se vor prezenta candidații pentru ocuparea postului de director al unei instituții de cultură. Mi-a plăcut întotdeauna ideea de concurs. Eram gata-gata să accept, dar am avut în ultima clipă inspirația să-l întreb pe prietenul meu în ce calitate îmi făcea propunerea. Și am aflat: în calitate de candidat! Un înalt for îi dăduse mână liberă să alcătuiască el comisia, astfel încât postul să-i revină lui, indiferent cine ar mai fi concurat.
Am refuzat și mi-am pierdut astfel un prieten. Dar comisia tot s-a constituit, el tot a câștigat concursul și postul tot l-a ocupat. În scurtă vreme membrii comisiei au devenit colaboratori apropiați și bine plătiți ai instituției conduse de noul director. Faptul acesta însă nu m-a mirat atât de mult cât m-a mirat satisfacția cu care fostul meu prieten a început să evoce, în diverse împrejurări, ca pe o mare izbândă a sa, câștigarea concursului.
Să știi că tu ai aranjat concursul ca să mergi la sigur și apoi să fii sincer impresionat de succesul tău, pretinzând și chiar… crezând că te-ai prezentat în fața unei comisii de specialiști severi, iată un paradox psihologic care mă uimește la nesfârșit. Este ca și cum, aflându-te singur pe un teren de fotbal, ai așeza mingea în fața porții unor presupuși adversari, ai da gol și apoi ai sări în sus de fericire că ai dat gol!
Sunt și alte forme de autosatisfacere. Un scriitor de care n-a auzit aproape nimeni tipărește cărți care stau cu anii nevândute în librării, necitite în biblioteci și necomentate în presă. El se plimbă melancolic pe străzi, cu mâinile la spate, intră cu un zâmbet ironic în câte o librărie, ca un prinț travestit în cerșetor, își contemplă cartea și o și cumpără, spre mirarea librăreselor. Apoi, în metrou, în drum spre casă, o citește cu încântare, dând din cap aprobator la fiecare frază și uitându-se din când în când cu compătimire la cei din jur, care n-au acces la asemenea desfătări intelectuale.
Sunt la modă, acum, volumele omagiale. Dacă împlinești cincizeci, sau șaizeci, sau șaptezeci de ani și nu ți se dedică un asemenea volum, îți scad imediat acțiunile, este ca și cum n-ai avea jeep sau amantă tânără. Firesc ar fi ca admiratorii unui om de valoare să alcătuiască din proprie inițiativă o carte despre meritele sărbătoritului. Și așa se și întâmplă în multe cazuri. Atunci însă când nu există admiratori, ei sunt inventați de cel în cauză, care trage de toți cunoscuții săi ca să compună câte un text pentru volumul omagial. Hai, dom’le, scrie ceva elogios despre mine! Nu-ți limitează nimeni spațiul, scrie cât vrei! Nu trebuie să inventezi nimic, mă prezinți așa cum sunt: cinstit, generos, gata oricând să-mi servesc țara. Doar mă cunoști!
Bieții oameni nu știu cum să scape din capcana propriei lor amabilități. Spun că și-au rupt o mână, că le-a murit un cățel, că s-a întrerupt curentul electric, dar e-n zadar. Foarte greu le vine să scrie celor care știu bine cum își servește țara destinatarul omagiilor: o servește pe tavă oricui dorește să o cumpere.
Când apare volumul, sărbătoritul e fericit. Îi mângâie coperta lucioasă și murmură extatic: Ce mulți oameni mă admiră! N-am trăit degeaba.
