Cum pe la sală dau la fel de des precum Crin Antonescu pe la Senat, m-am reprofilat pe exerciții de “fitness intelectual”: de fiecare dată după ce termin o carte (da, se întâmplă destul de des, și nu sunt toate de bucate!) las toate lucrurile deoparte și încep să mă gândesc la ce am înțeles din ea.
Cu Părul Venerei, roman ieșit de la dospit anul trecut la Curtea Veche (într-o traducere excelentă a Antoanetei Olteanu), lucrurile nu stau așa de simplu. Bine, între noi fie vorba, după ce am avut plăcerea de a-l cunoaște pe Mihail Șișkin în octombrie, nici nu mă așteptam ca Părul Venerei să fie, cum zice englezul, o plimbare prin parc.
De ce? Pentru că mi-e foarte greu să răspund la întrebarea “despre ce este romanul”? Cum am obiceiul să-mi asortez rucsacul sau geanta tot timpul cu o carte, și cum în ultimul timp piesa de rezistența a fost taman exemplarul meu din Șîșkin cu semnătura scriitorului rus, mi s-a adresat această întrebare de multe ori. Dacă pe la mijlocul romanului e de înțeles cât de dificil e să dai un răspuns definitiv, vă anunț că nici după ce am parcurs ultima filă nu pot să pun degetul și să zic “Evrkia, iată ce a vrut Șîșkin!”.
Într-un fel, aș putea spune că Părul Venerei pare a fi un “roman despre nimic”; nu, nu în sensul existențialist, ci mai degrabă în sensul din celebrul sitcom Seinfeld, minus partea amuzantă. Șîșkin nu ne oferă aici o mare poveste, cu un singur fir epic, ci un soi de puzzle în care regăsim frânturi din viața de traducător din limba rusă a unui interpret, la un birou pentru imigranți din Elveția , scrisorile acestuia către fiul său, Nabucodonosor, conducător al unui imperiu distant, călătoria acestuia în Italia, alături de fosta lui soție și biografia unei cântărețe din Rusia la mijlocul revoluției comuniste de acum un secol.
Părul Venerei este totuși, cu siguranță, genul de carte care poate să satisfacă pe oricine s-ar înhăma la efortul plăcut de a parcurge cele 500 de pagini ale sale. De la violența și brutalitatea vieții imgranților ruși ori ceceni, la minciunile pe care le spun aceștia în vreme caută azil în Elveția, până la absurdul războiului și revoluției comuniste ori maturizării, Șîșkin ne spune, cred, o poveste despre secolul trecut într-o scriitură de invidiat. Așa fracturat cum poate să pară la prima vedere, romanul său tot poate să-și îndeplinească scopul pe care scriitorul rus mi l-a mie și colegului Mihai Cernea, adică să fie asemeni unei bărci în care “îi adun pe toți cititorii mei și împreună reușim să scăpăm din această cameră unde suntem ținuți cu toții prizonieri”.
Cu foarfeca prin Părul Venerei
