Când ieream copil dă şcoală, măi aşa pân clasa opta,
Mă jiucam dă unu’ sângur pân grăgina me’ cu lopta.
Ş-uice-aşa, că pră-nsăracie, mă trezăsc că în grăgină
Mi să bagă d-a furişu’, Măriuţă, o veşină.
Una faină, dodoloaţă, cu v-un an poacie măi marie,
Văduvoanie, că bărbatu’ i-o murit dă gălbinarie.
-Mă’ Nieluţulie, poganie, m-o fost prins ea dă supt barbă,
Las-o dracului surducă, hai măi bine stăm pră iarbă!
Ş-apăi m-o trâncit năroada lângă gardu-ăl cu brânduşă,
P-ormă s-o-njiupit, a’ naibii şî m-o prins pă după guşă.
Trâmuram ca cotoroaga că do’ nu şciam, mă’ fracie:
Asta cât îi dă năşiuie, draşie ie-o, că mă bacie!
Măi cu samă că-nşepusă ca să-m sufle în urechie,
D-ai fi zâs că-i aizămbanu’ când să-mburghie pă ştrechie:
– Şe-i veşino, ai oftică?…O-ntrăbai io într-o doară,
Fierbi măi rău dăcât căzanu’ ăl cu prunili dă vară!
Când colo, după o vremie, cum stăceam în poieniţă,
Să iviră să do pască, un berbec cu trii oiţă.
Iar berbecu’, drac dă marvă, numa-l vez’ cum mi să-nfoaie,
P-ormă, ţuşci!…sări nărodu’, drept în cârca lu’ o oaie.
Măriuţă, înşintată, mă şî ţucă: – Mă’ Nieluţu,
Ia să mi cie văd acuma!…Poţ’ să faşi ca berbecuţu’?
– Cum să nu!…Pot şî măi binie, mare brândză, draşie iele,
Da’ nu pot, tu, Măriuţo, c-ăşcia nu-s oilii miele!
