În 1946, la un an după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Frank Tashlin publică cartea pentru copii ”The Bear that Wasn’t”, o parabolă a vremurilor, vie și plină de semnificații. În această povestire, citim despre strădania unui banal urs cafeniu de a-și menține identitatea, în ciuda unui mediu ostil și nefamiliar. Prin ochii nevinovați ai ursului, cititorul analizează provocările cu care ne confruntăm toți în deslușirea propriei identități iar dilema sa devine un mijloc de a aduce în discuție chestiuni legate de identitate și de rolurile jucate de conformism, autoritate și leadership în viața de zi cu zi.
Niciodată doi oameni nu vor fi la fel. Fiecare este o individualitate aparte, cu talente, interese și valori unice. În același timp, fiecare aparține unor grupuri distincte. Oriunde în lume, a fi uman înseamnă să trăiești împreună cu alții, în colectivitate. În interiorul grupului se îndeplinesc nevoi fundamentale. În grup învățăm limbajul, învățăm despre tradiții și valori. Ne satisfacem nevoia de a aparține, de a primi alinare și ajutor în vremuri de restriște și ne găsim tovarăși cu care împărtășim aceleași vise și idealuri. Și în decursul luptei noastre de a ne defini propria identitate, aceste grupuri ne atașează etichete care pot diferi de cele pe care le-am alege noi pentru noi înșine. Există, de altfel, expresia populară că suntem suma părerilor celorlalți.
Pe scurt, Tashlin ne istorisește cum un urs, trezit după o iarnă de hibernare, găsește în locul pădurii cunoscute, al copacilor, al ierbii, un mare parc industrial. De fapt, nimerește chiar în mijlocul unei fabrici, unde este imediat luat la rost și trimis înapoi la muncă de către un maistru. Ursul contrariat, se apără, zicând că nu este angajat în fabrică. Este doar un urs! Maistrul, revoltat de acest pretext absurd pentru a chiuli de la muncă, îi spune că este doar un om prostănac care are nevoie să se radă și care poartă o haină de blană. Pe rând, ursul aude această replică și de la managerul general, de la cel de-al treilea vicepreședinte, de la al doilea vicepreședinte, de la primul vicepreședinte și de la președintele fabricii. Ba mai mult, chiar și urșii de la zoo și cei de la circ îi spun același lucru și nu îl recunosc drept unul de-al lor, căci altfel ar fi fost după gratii, la fel ca ei.
Astfel, în ciuda faptului că ursul susține în fața tuturor că el este doar asta, un urs, curând se trezește înglobat fără scăpare în marele mecanism al uzinei, în spatele unui utilaj masiv, asemeni multor alți oameni. Timpul se scurge și după multe luni, fabrica se închide iar oamenii pleacă. Doar prietenul nostru ursin rămâne în urmă și privește nostalgic cum gâștele zboară spre sud și frunzele pică alene din copaci. Venea iarna. Se făcea timpul de hibernat. Așadar, își caută o peșteră în care să doarmă liniștit, dar când să intre în culcuș, își dă seama că nu poate face asta. Nu era un urs. Era un om prostănac care avea nevoie de un bărbierit și care purta o haină de blană!
Zilele s-au răcit și curând a căzut prima zăpadă. Ursul, tremurând de frig, se gândea că tare i-ar mai fi plăcut să fie urs. Brusc, s-a ridicat și a mers prin zăpadă către peșteră. Înăuntru era cald și bine, vântul înghețat și frigul nu îl ajungeau aici. S-a scufundat într-un morman de ace de pin și curând a adormit fericit, visând frumos, așa cum fac toți urșii când hibernează. Chiar dacă maistrul și managerul general și al treilea vicepreședinte și al doilea vicepreședinte și primul vicepreședinte și președintele și chiar și urșii de la zoo i-au spus că este doar un om prost și nebărbierit, care poartă o haină de blană, ursul nostru nu a crezut asta cu adevărat. Știa că nu este un om prost. Și nu era nici un urs prost, de asemenea!
Povestirea este pe de-o parte o satiră a culturii coporatiste, a societății industrializate, impersonale, birocratice, condusă de manageri idioți suferind de mania grandorii. De fiecare dată când ursul dă socoteală în fața unui eșalon superior din la(n)țul ierarhic, biroul devine și mai opulent, coșurile de gunoi, telefoanele, secretarele și mai numeroase, bărbiile duble și mai duble și cheliile șefilor și mai chele. Ni se relevă și trista realitate a “eroului clasei muncitoare” care uneori își pierde identitatea. Dar dincolo de aceste aspecte, prin antiteza percepție versus realitate, cartea lui Tashlin ne face să ne întrebăm sincer ”Cine sunt eu?”
Această întrebare ne-o punem toți la un moment dat pe parcursul vieții. Răspunzând, ne definim pe noi înșine. Ne separăm, ne distingem față de toți ceilalți. Ne putem uita adevărata natură? Poate o minciună inoculată iar și iar de majoritatea celor din jurul nostru să devină acceptată ca adevăr? În fiecare zi ne confruntăm cu opiniile altor oameni, cu judecăți la adresa noastră și tindem să le credem, uitând uneori că sunt doar păreri. Și că noi știm mai bine. Revenirea ursului în cele din urmă la statusul de urs afirmă ideea că fundamental, oamenii nu se schimbă sub acțiunea influențelor externe. Chiar dacă această schimbare se produce, ea este doar temporară, căci odată aflat într-o situație dificilă, omul revine la vechiul sine, cel veridic, la același tipar comportamental, la vechile obiceiuri.
Dacă nu găsești cartea, fă-ți o favoare și urmărește desenul de animație MGM ”The Bear that Wasn’t”, regizat în 1967 de Chuck Jones. Durează 10 minute și este remarcabil din toate punctele de vedere. Iar data viitoare când îți iei pauza de cafea la job, înconjurat de nori groși de fum de țigară, apăsat de termene limită, întreabă-te sincer dacă mai ești un urs. Sau te-ai metamorfozat oare într-un prostănac bărbos purtând o haină de blană?
