Subjugați fiind de gena provincială, nu prea ne descurcăm la oraș. Vorba unui prieten: "București e satul cu miniștri". Astfel unii dintre noi am ajuns să concurăm cu bișnițarii în BMW, utilizând cultura pe post de bolid. Putem arăta acuzator spre diverse persoane și instituții concrete, dar la oraș nu arătăm cu degetul pe stradă, nici persoane și nici clădiri, deci n-am s-o fac.
Găsesc a fi distractivă îndeletnicirea cu ideile. Ne-au tâmpit ăștia pe la orele de limba română cu "Ce a vrut să spună poetul?", dar nici o materie nu ne-a îndemnat să vedem dincolo de vorbele unui om care nu debitează versuri. Angoasa, frustrarea, dragostea, trădarea, ambiția, nu sunt lucruri pe care numai poeții le conțin și le exprimă. Cultura este un efect înainte de orice. Efectul unei (ne)civilizații, al mediului, decorului, contextului și tot ceea ce definește un spațiu locuit. Oricât ar părea de diafană și intangibilă, e de fapt extrem de practică.
Mă voi lega mai departe de acel aspect al ei în care ea e abordată ca mijloc de supraviețuire și afirmare, rezumându-mă la zona cultural-artistică, să-i spunem. O piesă de teatru e o idee formulată, un teatru însă, e o clădire care costă. O carte e o treabă cvasi-spirituală, dar editura e o firmă. Tabloul e una, galeria e alta. Oamenii cer sau consumă cultură, din necesitate intrinsecă sau din snobism (or fi și altele). Din aceleași motive există oameni care o "produc".
Și "buletinul" lui Smiley e tot manifestare culturală. Moftangeala noastră, a multora, care ne văităm de promovarea non-valorilor în timp ce bem bere trezită pe la terase, e de înțeles, chiar dacă e moftangeală pură. Văicăreala respectivă denotă o lipsă. Pentru un om de afaceri, acești văicăreți se numesc "nișă neacoperită", adică oportunitate.
Mai departe omul de afaceri "culturale" face niște calcule. Cât ar costa să produc ce vor ăștia? Să zicem 100 de lei. Câți sunt ăștia? Sunt 5. Cât la sută ar fi ei dispuși să cheltuie pe produsul ăsta? Se face studiu de piață, focus grup etc. Rezultă că ei sunt dispuși să cheltuie 2,3 lei de persoană. Calculăm 5 x 2.3, obținem 11.5. Comparăm cu investiția de 100, deci faliment garantat, deci nu mai facem nimic pentru ei. Aici ar trebui să intervină instituțiile și institutele culturale, în facilitarea "producerii" de cultură high-end prin oferirea de sprijin care să scadă costurile (direct sau indirect). E evident pentru toată lumea că respectivele organizații funcționează altfel, mizând pe patentarea a tot soiul de trăznăi pe fond de nepoțis, clanistică și propagandă. Nu mă deranjează și nu mă revoltă, fiindcă pot înțelege și pot chiar să și accept slăbiciunile omenești, mai ales năzuințele de urbe fără gară. Sunt oameni care se ocupă totuși de lucrurile frumoase, puțini, dar există. Cu timpul vor deveni vizibili, chiar dacă eforturile lor se vor sfârși odată cu ei.
Avantajul nepotismului e transmisibilitatea. Cei care pun accent pe merit, n-au avantajul cumetriilor, de-asta se duc și apar ca mânătărcile, pe ici pe colo în timp și spațiu. În final, într-o piață liberă, puterea e în mâna consumatorului. Totul gravitează în jurul lui pentru că la el sunt banii. Astfel ameliorarea conținutului cultural depinde în mod direct de cel care o cere și care trebuie să priceapă că arta și cultura "bună", nu sunt pentru sărmani.
N-ai loc de Brahms-ul luat de pe torrente, dar când auzi că un bilet la un concert de Jazz e 30 de lei te strâmbi, te urci în mașină, dai drumul la radio și iar îl asculți pe ăla cu buletinul lui. Te vaiți de literatura contemporană românească, prin urmare rupi raftul de self-help și povestioare de import. Manifestarea culturii unei nații depinde mai mult de consumator decât de producător și nu vom avea niciodată cultură high-end, cât timp așteptăm ca vitele pe cineva de sus care să spună: ce să ascultăm, ce să citim, ce să privim. Personal îi apreciez mai mult pe cei care au spus "Bă! Io am citit 'Suge-o Ramona', am vrut io să văd ce-i cu ea", decât pe cei care au dat fuguța să ia "Solenoid" pe motiv că li s-a spus c-ar fi kosher s-o ții în bibliotecă la vedere.
