I-a venit rândul lui Decebal să acceseze galeria Nemuritorilor români, redactată cu probitate istorică în Senatul Academia Caţavencu. Ştie orice copil, mai ales din cei umblaţi acum pe internet, că Decebal a fost cel mai mare Rege al dacilor, care la rândul lor au fost cei mai mari oameni de pe Pământ – 12 metri, conform scheletelor dezgropate de roxinişti cu fotoşopul. Unii mai sceptici şi-ar putea pune întrebarea cum au reuşit pigmeii romani să învingă asemenea uriaşi ce pe deasupra mai şi levitau datorită chakrelor hiperdezvoltate. Răspunsul este la fel de simplu ca şi gândirea lor simplistă: romanii dezvoltaseră o artilerie antiaeriană extrem de avansată pentru acele timpuri, cu ajutorul căreia i-au doborât pe superdacii zburători. Acest demers a fost posibil tot datorită unui inginer dac, dar trădător pentru bani şi onoruri la Roma. Inginerul Bastos a fost cel care le-a făurit romanilor tunurile antiaeriene, astfel ivindu-se tradiţia dacoromană nemuritoare până azi de "a da tunuri". Dar să nu deviem de la subiectul principal – Marele Rege Decebal.
Singurul său certificat de naştere cunoscut este vasul purtând inscripţia "Decebalus per Scorilo". Considerată în limba dacă de funarii şi roxinii vremii, însemnărica a fost tradusă prin "Decebal, fiul lui Scorilo". De aici o întreagă istorie cu Regele Dac Scorilo şi neuitatele lui fapte de vitejie. În realitatea obţinută cu doze consistente de neuroleptice, inscripţia este în latină şi înseamnă "Decebalus pentru Scorilo". Era un obicei al vremii ca atunci când te duceai într-o vizită să dăruieşti gazdei un vas de lut, cu dedicaţia înscrisă la vedere. Cu exemple, ca să priceapă tot dacul liber de azi: "Traianus per Victorius" (dacă Băsescu l-ar vizita pe Ponta), sau "Mihaius per Profesorius" – atunci când Gâdea se duce la vorbitor, cu sarmale în oala de lut.
Menţionat până şi în Wikipedia pe ungureşte ca "Nagy" (Mare), Decebal a dat Statului Dac cea mai nagy dezvoltare din Istorie, deşi teritoriile ocupate de daci au fost mai puţin întinse decât pe vremea lui Burebista. S-au construit sub domnia sa numeroase dave şi care cunoşteau o bogată activitate economică, mai ales datorită schimburilor comerciale cu lumea greco-romană. Nu ştim de unde au provenit aceste informaţii dar, dacă aşa spune Wikipedia, cine suntem noi să ne îndoim ca necredincioşii în Zamolxes?
Oricum, principala realizare a lui Decebal şi pentru care a rămas în anale sunt războaiele cu romanii. Iarăşi este neclară cauza lor, dar ne permitem o bănuială: după cele lăsate cu limbă moartă de Herodot, tracii (dacii) iubeau desfătarea la umbră, urau munca de orice fel şi trăiau din prădăciuni judicios executate; adică oricine le încălca teritoriul , indiferent de scop, păţea exact invers de cum li se întâmplă politicienilor români contemporani, care intră în viaţa publică în treninguri populare şi ies în costume Armani. Aşadar, cine intra pe teritoriul sfânt al dacilor printr-o parte ieşea pe cealaltă parte ca din Paradis, în pielea goală, atunci când ieşea. Credem că negustorii romani ai Imperiului au constatat fenomenul pe pielea lor până la situaţia de a scrie numeroase petiţii către Împărăţie, iar Traian (popular cum îi plăcea să fie) a fost primul hotărât să reglementeze raporturile comerciale daco-romane.
Ajungem astfel la bătăliile purtate între părţi şi în urma cărora se spune că am apărut noi, dacoromanii muncitori de astăzi – un hibrid istoric între organizarea romană eficientă şi talentul dacic de a sabota orice formă de organizare cu multă hărnicie. Decebal le administrează trufaşilor latini prima înfrângere la scor în anul 87, bătându-i temeinic la Tapae. Comandantul Cornelius Fuscus cade în luptă, iar Decebal duce în Munţii Orăştiei o bogată pradă de război, prizonieri şi stindardul Legiunii a V-a. La un an de la succesul dac romanii solicită revanşa, pe acelaşi teren de la Tapae. Victoria lor nu este atât de convingătoare încât să ducă la detronarea lui Decebal, ajungându-se la o pace avantajoasă cu Împăratul Domiţian. Decebal se recunoaşte client al Romei, iar regatul său clientelar primea asistenţă constând în meşteri mineri, instructori militari şi alţi specialişti cu doctorate luate cinstit la Roma.
12 ani a durat pacea cu romanii, timp în care Decebal şi-a întărit Statul şi forţele militare. Dar situaţia devenise intolerabilă în Regatul Dac: specialiştii din asistenţa romană abuzau din plin de prerogativele lor, insistând ca dacii să muncească în mine, să cultive pământul sau să meşteşugărească în ateliere ca nişte muieri nevolnice. Decebal a aplecat urechea lui dacică (lipită de cap, pentru necunoscători) la plângerile supuşilor, declanşând noi ostilităţi cu dictatorii cărora le era client. Populaţia l-a aclamat ca pe un Salvator al Neamului, întorcându-se în cârciumile de unde instructorii romani voiau să-i scoată cu unelte în mâini. Evident, Traian a reacţionat maiestuos, atacând Dacia cu 13-14 legiuni (circa 150.000 de soldaţi). Aşa cum au fost nevoiţi şi urmaşii români de mai târziu mereu în istoria lor, dacii au luptat contra unui adversar mult superior numeric şi tehnic. Vitejia lor legendară n-a fost suficientă, suferind o înfrângere zdrobitoare şi finalizată cu o pace umilitoare: Regele Dac trebuia să dărâme cetăţile, să cedeze teritorii şi să renunţe la orice formă de independenţă în politica externă.
Draconicele condiţii au condus la al doilea război cu Traian. De data asta, pidosnicul i-a ordonat celebrului arhitect Apolodor din Damasc construcţia unui pod peste Dunăre, pe care a năvălit în Dacia precum Cătălin Moroşanu în visele lui cu Badr Hari, făcând knockout trupele adverse şi pe viteazul rege. Probele de pe Columnă arată că Decebal s-a sinucis pentru a evita dezonoarea captivităţii la Roma. Asta dacă facem abstracţie de cercetările lui Napoleon Săvescu & CO, care au stabilit că Decebal a fost, în realitate, luat prizonier şi a servit în casa lui Traian până când a reuşit să leviteze de pe balconul vilei spre Egipt. Teoria este sustenabilă, şi ne explicăm imediat: am văzut pe un site dacic actual, cu mărturii foto, că Decebal purta o căciulă dacică roşie. Faptul l-a determinat pe îndărătnicul Traian să-i lanseze propunerea indecentă cu servitul în vila personală, acceptată pentru a fi cruţate dosurile a 1000 de oşteni daci luaţi prizonieri. Oricum, bine a făcut deoarece, odată levitat în Egipt a construit acolo, împreună cu menţionatul Apolodor, mai multe piramide confort zero folosind tehnica moştenită de la Deceneus, realizatorul primelor zidiri faraonice. Se pare că Decebal îşi alinta partenerul "Apolodorel", aşa transmiţându-se peste veacuri în Dacia/România legenda Meşterului Dorel.
Oricare ar fi fost soarta lui Decebal, el a ajuns unde îi era locul: galeria Marilor Nemuritori Români, cinstită de noi azi cu pietate. La Sarmizegetusa stă mândru Decebal, / N-a vrut să-şi dea, ca alţii, Regatul pe un cal. Respect, Moşule!
