Nu știu dacă vă mai amintiți despre o întâmplare de acum ceva timp, nici puțin, dar nici destul, ceva cu Hebdo, Charlie Hebdo. Era o întâmplare despre libertate, exprimare și gloanțe, cu nervi și cu sânge. Fiind unul dintre acei oameni care cred libertatea ca fiin indisolubilă de limitare, adică nu cred că libertatea înseamnă absența limitelor, mă tot întreb de atunci în mod special, care sunt limitele libertății de exprimare.
În ton cu această idee expun o relatare a unui jurnalist de școală veche. Îmi povestea el cum pe vremea celui mai urât dintre pământeni (nu Iliescu, predecesorul lui), exista un cenzor care ștampila ce se publică la ziar și ce nu. Într-o zi, pe Ceașcă l-a ciobit democrația și a desființat postul acelui cenzor. Astfel, ce se scria se publica. Efectul a fost desigur fantastic, neavând pe cineva care să preia responsabilitatea publicării, jurnaliștii au fost cuprinși de o auto-cenzură mai aprigă decât cenzura inițială.
Ce înțelegem de aici? Că omul se exprimă mult mai ușor și mai liber dacă nu e tras direct la răspundere pentru ceea ce exprimă. Internetul a liberalizat exprimarea la cotele maxime ale iresponsabilității. Să ținem totuși cont, că o vorbă râmâne vorbă și nu poate fi tratată ca faptă. Deși unii s-au gândit că ar trebui, iar de-a lungul timpului oamenii au fost pedepsiți sau premiați pentru vorbe și idei. La urma urmei, că tot vroia lumea buton de "dislike" pe Facebook, ar fi interesant dacă am da amenzi celor care scriu tâmpenii, iar din amenzile alea i-am premia pe cei care scriu bine și frumos.
Nu ar fi tocmai injust, chiar dacă pare forțat. Unii oameni, cu diversă încărcătură intelectuală, s-au declarat revoltați de șansa dată "neaveniților" de a se exprima în public, pe motiv că ar putea fi luați în serios de alți "neaveniți". Sigur, e enervant că un oarecare Gigi Fâs mitraliază pe bloguri, facebook și alte mijloace cu delirul lui dacic sau conspirațional. Nu văd însă de ce ideile lui ar trebui cenzurate, iar ale mele promovate? Chiar nu văd nici măcar un motiv. Aștept să îmi dați exemple dacă aveți voi. Vorbim despre valoare? Să fim serioși, e plină piața literatură și material de presă de mâna a treia, nu dau exemple.
Diferența cantitativ există la nivel de idei și de formă de exprimare, nu există dubii aici, dar a cenzura exprimarea pe motiv de elitism intelectual e o formă de fascism. Îm esență și eu sunt al dracului, sunt deranjat de faptul că există prostie, nu de faptul că se exprimă. Știu că mă privește și că fie că accept că plouă afară, fie că nu, afară tot plouă. Am momente în care îmi vine să dau de pământ în scris cu "literatura de blog" pe care mulți o mai și toarnă pe hârtie, cu cărțile seci scrise pe "rețetă", cu stivele de terfeloage de "self-help" și "dezvoltare personală" care sunt de-o superficialitate înfiorătoare și mă duc cu gândul la cărțile de dresaj canin pe care le citeam printr-a șasea. O da. Aș scrie un articol pe zi, o saga numai pentru a ironiza și dărâma toate cele de mai sus, dar mă auto-cenzurez.
Atacând acea categorie de scrieri, nu aș fi cu nimic diferit de un inchizitor medieval însărcinat cu arderea cărților "incomode". Omul educat e mai înclinat spre cumpătare și auto-cenzură decât bezmeticul în mâinile căruia a căzut din cer o trâmbiță, în care suflă din toate puterile cu avânt și convingere. Și totuși pe câmpul ideilor nu are ce căuta un război de tranșee. Nu există noi și ei. Suntem doar noi, ei nu există. Cu atât mai mult, cei cu impresii intelectuale ar trebui să încline spre ascultarea maselor. Avem rolul de a spune ce credem și gândim, dar și rolul de a servi drept voce pentru cei care nu sunt atât de talentați și instruiți în ale exprimării, evident, libere. Dacă intelectualitatea ar reuși să facă acest lucru, prostimea n-ar mai elibera porumbei cu nevoi speciale, ar prelua și ar da mai departe acele idei solide și "deștepte", ar citi mai mult și ar scrie mai puțin, ar gândi mai mult și ar vorbi suficient. Astfel poate n-ar mai avea nevoie de pumni și de gloanțe pentru a se face auzită.
