Ca și dumneavoastră probabil, îmi petrec multe din zilele vieții întrebându-mă dacă sunt idiot și, dacă da, în ce măsură. Pentru asta, de obicei, e nevoie de o singură privire în oglindă. Iar dacă ochii tâmpi ai propriei mele reflexii îmi sugerează că e cazul, mă duc și deschid o carte.
Să o deschid însemnând că dau slide la butonul Kindle-ului meu Fire. N-am avut nicio problemă în a renunța la cărțile pe hârtie, cu tot mirosul lor magic de cherestea. Sunt un om al viitorului de când m-am îndrăgostit de Aldous Huxley, Ray Kurzweil și Vernor Vinge. La dracu cu Galaxia Gutenberg. Dar nu și cu Marshall McLuhan.
Pe Fire, am câteva chestii. Am Borges, Library of Babel, câteva povestiri de groază sinistre și Idiotul, Dostoievski. A cărui recitire în engleză, de altfel, mi-a provocat un gând blasfemiator: dacă aș fi fost un editor modern, l-aș fi trimis pe marele romancier rus să-și rescrie romanul.
Adică să-l scurteze, cum ar veni. Povestea, pentru ochii cititorului modern, e plictisitoare de prea multe ori, iar monologurile filosofice ale unora dintre personaje, cu toată profunzimea lor, survin parcă prea rar, segmentând ritmul narațiunii într-un mod neplăcut. Momentul în care Hippolyte, de exemplu, își citește scrisoarea de adio către lume în momentul când (spune el) mai are doar câteva săptămâni de trăit, este, desigur, emoționantă și are adâncimi care te pun față în față cu tot ceea ce este esențial. Dar este prea lungă și, până s-o termini, ai și uitat cum a început. Personajele sunt, de asemenea, prea multe și unele absolut neesențiale, amintind de momentele în care îl scăpam din mână până și pe Márquez. Când intră în scenă Prince S., de exemplu, mă aștept ca introducerea lui să se ramifice nebănuit, punând în încurcătură toate celelalte personaje sau revelând lucruri despre ele care vor schimba cursul poveștii. Dar nu e cazul.
Asta cu atât mai ciudat cu cât primele aproximativ 300 de pagini ale cărții sunt scrise într-un ritm perfect, aproape comparabil cu standardele hollywoodiene de astăzi. Ritm, conflict, subtext, suspans la final de scenă, tot ce vrei. Ce ține totuși în viață acest roman, pe lângă câteva fișe de personaj absolut memorabile și alte considerații social-politice valabile și astăzi, care atestă universalitatea operei, cred că este însuși caracterul Idiotului. Astfel, firea lui extraterestră, de o candoare ireală și totuși plauzibilă, ne face să-i iertăm lui Dostoievski faptul că romanul are 624 de pagini și nu 200. Și, evident, punându-ne față în față cu priveliștea societății în care trăim, ne dă un indiciu despre cum am putea fi și ce am putea deveni pentru a ne face unii altora viața mai suportabilă.
Din acest punct de vedere, da, trebuie să recunosc că mi-aș dori să fiu eu acel Idiot și nu cel care sunt. Și desigur că le-aș dori același lucru mai ales politicienilor noștri, niște oameni care ne fac timpul pe pământ mult, mult mai puțin plăcut decât această lectură. Mă tem însă că asta e imposibil.
