Dimineata aceasta ne gaseste in nou in masina la o noua trecere de frontiera. Dupa ce am negociat cu soldatii de la intrare am reusit sa o strecuram pe Yurty inauntru inainte de ora deschiderii. Mai intai am asteptat ca vamesii abia treziti din somn sa se imbrace si sa-si ocupe posturile de lucru. A urmat deja celebra vanzoleala de la un ghiseu la altul, de la un soldat la altul pana cand Yurty si-a primit teancul de documente ce-i permiteau sa tranziteze Tadjikistanul. Ne indreptam catre Dushanbe sub un soare din ce in ce mai puternic ceea ce nu e rau pentru ca avem nevoie de lumina sa observam ca drumul lipseste cu desavarsire.
Dintr-o data, ca din senin apare in fata noastra o benzinarie cum doar in Europa am mai gasit ) Am platit combustibilul cu cardul si am crezut ca am dat de civilizatie. In zece metri zambetul ne-a disparut de pe fata, o data cu prima groapa intalnita. Fusese doar un vis. Dushanbe, marea capitala a Tadjikistanului! Ne-am invartit prin oras pana am ajuns intr-un parc central unde ne-am oprit sa mancam ceva si sa savuram o cafea. Am intrebat de toaleta – ne-au fost aduse un lighean si un ulcior din alama pentru a ne spala pe maini. Am intrebat si de restul toaletei si am fost trimisi la cea publica din parc. Ce-i drept, ne temeam un pic sa nu fim pusi sa folosim ligheanul de alama si pentru alte necesitati!
Am savurat aceeasi cafea instant si aceeasi mancare traditionala – “Shashlik”. A urmat goana dupa un ATM prin oras, goana in cadrul careia am primit preventiv acordul politiei locale pentru a face un “U turn” peste o linie dubla continua. In zadar, civilizatia din Tadjikistan avea sa ramana in benzinaria de la intrare. Am continuat drumul catre cea mai mare incercare a acestei experiente – Pamir Highway, cunoscut si sub numele banal de M41. Aveam de parcurs 550 km pana la Korog, locul in care speram sa inoptam in noaptea aceasta.
Planul ni s-a naruit in momentul in care am facut drepata si am intrat pe M41. Asfaltul pur si simplu a disparut de sub rotile masinii. Stim ca v-am povestit despre multe drumuri proaste dar acesta le depaseste pe toate. In fapt nu putem sa spunem ca este un drum ci o poteca care nu ar putea fi demna de titlul de “drum forestier”. Am scos hartile, am calculat si am presupus ca am gresit drumul. Nu puteam sa avem bolovani ascutiti sub anvelope.
Pana la urma am inghitit in sec, am luat o pozitie drepata la volan si am mers inainte. Yurty a inaintat cu reticienta de pe un bolovan pe altul cu o viteza ce rareori depasea 15 km/h, raul din dreapta parea sa coboare tot mai jos si noi sa urcam tot mai sus. Legile fizicii au fost puse la incercare atunci cand pe contrasens a aparut un camion. Nu era Fata Morgana, ci chiar un camion. I-am strans chiar si urechiusele lui Yurty pentru a-i face loc. Totusi, am rasuflat usurati realizand ca suntem chiar pe M41, altfel de ce ar fi mers camioanele pe acolo?
La lasarea intunericului lucrurile au devenit cu adevarat distractive si mult mai deprimante avand in vedere ca am fost privati pana si de priveliseta spectaculoasa ce ne inconjura. Poate va ganditi ca si in Romania sunt drumuri cu gropi dar avand in vedere ca avem in fata un drum de 500 km (aproximativ distanta Pitesti – Timisoara) moralul nu este la cele mai inalte cote.
Dupa 5 ore si doar 70 km parcursi pe acest drum ne lovim de primul control – Soldatul ce pazeste bariera ne spune ca nu mai avem mult – inca 80 de km pana la granita cu Afganistanul. Si apoi? Si apoi mergeti pe granita. OK, inghitim in sec si mergem mai departe. Mai mergem 40 km in alte cateva ore si un Kalashnikov ne opreste din nou, il legitimam pentru ca isi uitase uniforma acasa si pentru a se razbuna ne da o veste proasta – “Baieti, nu aveti numar in fata!”
Yurty l-a pierdut in lupta cu bolovanii si in loc de numar avem o gaura in bara din fata. La cat eram de obositi ni s-a parut chiar hilar. Dupa inca 3 ore ajungem la granita cu Afganistanul. Nu o trecem, doar continuam de-a lungul ei. Intre noi si Afganistan se auzea un rau tare agitat.
Cautam un loc luminat in care sa tragem pe dreapta, in sfarsit gasim unul, lasam geamurile putin deschise si inchidem ochii. Nu apucam sa adormim pentru ca langa noi opreste o masina de teren alba din care coboara 4 barbati in civil, se inarmeaza cu lanterne si incep sa misune in jurul “dormitorului” nostru.
Cu o mana inclestata pe cheia din contact si cu alta pe un cutit asteptam sa vedem ce cauta. Stim ca Yurty este mica si se poate strecura usor dar chiar si ei pe aceste drumuri i-ar fi greu ). Nu stim cand si cum au plecat cert este ca ne-am trezit a doua zi cu razele soarelui langa noi.
Aveam sa descoperim un nou peisaj. Intre si noi si Afganistanul cel infricosator era un rau involburat, cu ape tulburi dar care cumva se potrivea perfect in peisaj. De partea cealalta a raului nu erau nici tunuri, nici tancuri, nici mitraliere doar oameni vazandu-si de viata lor. Pe partea noastra a raului era un drum cat sa incapa cu greu Yurty si un camion. In stanga se inalta maret un versant. In nici doua minute ne-am ridicat scaunele si am plecat, inainte ca un nene cu o barba ciudata sa ne intrebe de sanatate. Eram inca paranoici.
Dupa 5 km ne-am oprit langa o cascada ce ne-a servit ca mic dejun, cafea si tot ceea ce are nevoie un om ca sa se trezeasca. Ne-am spalat pe fata si dintr-o data, lumea din jurul nostru s-a colorat – dar din pacate doar cea din jurul nostru deoarece sub noi era, sau mai bine spus lipsea in continuare drumul. Am scos aparatul si ne-am transformat in turisti japonezi.
Tot asa am inaintat pana la Korog, orasel ce ne astepta de o zi. Am pierdut hotelul rezervat cu o seara inainte si asta ar trebui sa ne invete minte sa nu ne mai facem planuri pe astfel de drumuri. Incercarea de a manca ceva a esuat lamentabil. Am arat cu degetul spre o farfurie ce avea deasupra castraveti si rosii. Arata chiar bine. Ajungand sub furculita noastra, am observat ca sub rosii si castraveti era o combinatie de un fel de smantana, ulei, pateuri si alte chestii dubioase. Am platit si am plecat.
Am alimentat totusi la urmatorul magazin cu 4 ciocolati pentru a le savura pana in Murgab. Drumul s-a imbunatatit considerabil, bucatile de off road erau din ce in ce mai rare dar totusi neasteptate. Muscand alte cateva gropi am ajuns pe un varf de munte aflat la 4000 si ceva de metri. Senzatia a fost unica atat pentru noi cat si pentru Yurty care tragea cu greu din cauza lipsei de oxigen. A urmat o sedinta foto si am inceput sa coboram. Cel putin asa credeam. In fapt eram pe un platou foarte pitoresc, care nu parea sa se mai termine. I-am dat lui Yurty sa manance jaratec deoarece Murgab-ul si hotelurile ne asteptau. A urmat o coborare foarte frumoasa presarata cu aceleasi gropi suprinzatoare.
Ne apropiem de Murghab, apar primele 2/3 case, dispar! Mergem in continuare crezand ca intram in inima orasului. Dupa cativa km incepem sa ne indoim ca acest acest oras ar mai avea vreo continuitate. Oare spre cele cateva colibe ne indreptam noi cu atata entuziasm? Mda, orasul se pare ca disparuse in spate.
Incepe o lapovita neaosa si apar dintr-o data trei oameni pe marginea drumului. Noi speram ca ne vor lamuri care-i treaba cu Murgab-ul, ei sperau ca vor avea un loc pe bancheta din spate a lui Yurty ticsita deja de bagaje. A fost dezamagire de ambele parti si ne-am continuat drumul, schimband destinatia pentru noaptea aceasta cu Kyrgyzstan-ul.
Pe drum, Yurty a inceput sa respire greu. verificand altimetrul am descoperit ca suntem chiar mai sus decat fusesem mai devreme. Ne apropiam de 4650 m. Noi incercam dar Yurty nu mai putea. A fost nevoie de doua asalturi pentru a cuceri ultima panta si sa ajungem pe punctul cel mai inalt al acestui drum. Am marcat momentul cu o poza facuta cu ajutorul trepiedului pentru ca nu mai era nimeni altcineva in jurul nostru. A inceput o noua coborare si ne-am trezit in fata unei noi bariere.
De data aceasta Nimeni! Nimic! Nicio mitraliera! L-am trezit pe omul cu arma si l-am scos din cortul sau, ne-a intrebat unde mergem, a spus ca nu suntem pe treaba noastra si ne-a sugerat sa ne culcam. Cu toate ca initial am fost reticienti si nu am fost de acord ne-am gandit ca un om cu o arma langa locul de dormit nu este chiar o idee rea. Yurty ne-a adapostit din nou, scaunele pe spate! Noapte buna!
