Noi îl știm ca și component al trupei Phoenix. Dar el e un erou, un om cu mentalitate de învingător, un român autentic. Iar interviul cu Țăndărică e mai mult decât spumos. Am povestit la o limonadă și la umbra unei umbrele de toamnă. Îmi scrisesem pe o foaie câteva întrebări pentru el. A văzut, a început să râdă și mi-a zis "Întrebările citite înainte sunt, poate, pentru anumiți politicieni. Prefer starea aceea pură și acea energie prin care eu îmi răspund mie însumi la reacțiile pe care la am la întrebări. Tocmai de aceea mă simt atât de bine și spontan!" (râde)
Bun, păi atunci, ce face omul Ovidiu Lipan Țăndărică în prezent?
Își savurează încărcătura timpului actual. O încărcătură foarte complexă și Browniană, foarte imprevizibilă și, cu atât mai mult, pentru starea mea psihică și spirituală, e foarte benefică. Trăiesc din surprindere. Nu m-aș lasa niciodată dus de un lucru calculat. Cu cât e mai departe dus spre anarhic (pozitiv), cu atât mă regăsesc mai mult.
Există lucruri de care Lipan Țăndărică nu se desparte niciodată?
Am ajuns la un nivel de percepție în care al doilea meu Eu, nu este influențabil. Sinele meu percepe extrasenzorial timpul și spaţiul în care mă aflu, astfel că îmi definesc foarte bine locul si nu părăsesc niciodată firescul. De aceea, am senzația că mă simt atât de bine cu mine în orice situație, că n-aș pleca niciodată de lângă mine. (râde în hohote). Multă lume nu înțelege manipularea asta energetico-agresivă care te îndepărtează de tine însuți. Iar omul de rând trebuie să aibă un punct de reper. În momentul în care e influențat din toate părțile, vom avea o mare surpriză cu generațiile care vor veni. Această destabilizare creează monștri.
Atunci, de ce toboșar și nu violonist?
Pentru că, nu dirijor ci compozitor.
Și iată, după revoluție, valoarea s-a consemnat: Țăndărică, cel mai bun și cel mai popular toboșar din România.
Este relativ. Toboșar e ăla care bate toba-n sat ca să anunțe vremea sau dacă s-a mai născut un copil ori cine știe ce s-a mai furat pe acolo. Eu, din fericire, mi-am ales un instrument care e compus din mai multe tobiţe. E un instrument complex la care se cântă cu o independenţă de mâini și de picioare foarte puternică, ține în spate o orchestră întreagă și își pune amprenta pe caracterul acelei orchestre. Totul se clădește pe ritmul ăsta care, din nefericire, a ajuns să nu mai fie acel ritm organic, pentru că acum toată lumea are posibilitatea să facă muzică. De ce să fac eu un ritm care să fie plăcut? Să fac ceva ce nu s-a mai făcut, atât de haios sau de hidos, că poate e plăcut. Trăim într-o lume a extremelor, iar asta e interesant. Cred că reprezintă o mare parte a cuvântului 'democrates'. Prezența de spirit în care să accepți tot, dar să poți să discerni și să alegi un drum benefic pentru tine.
De ce Lipan Țăndărică nu a furat după Revoluție? De ce nu a făcut muzică de două parale pentru bani? De ce nu ai intrat în politică?
Eu nu pot să fac chestiile astea. Mă uit dimineața în oglindă și spun "Băi Lipane, ești extraordinar! Cum ți-ai coordonat viața ta de unul singur, ca liber profesionist! N-ai făcut parte din grupări. Cum ai scăpat tu?" După care îmi pun frână și zic : "Oooh, câți mi-au dat la cap! Câți au vrut să mă termine, să nu mai exist!" (devine grav dintr-o dată)
Iar politica e făcută pentru oameni care cred că pot face ceva și fac parte dintr-un mare colectiv. Să accepți și prostul și deșteptul, și nebunul și înțeleptul, și săracul și bogatul. Eh, atunci se închide cercul. Iar noi nu am învățat să acceptăm asta. Plus respectul față de tine care, practic, este un bumerang. Așa cum îl dai, așa îl primești. (Încă un moment de tăcere) Iar muzical, trebuie să ai un firesc care să fascineze. Dacă nu îl ai, înseamnă că ești o…cum le spune la astea?… (intervin eu, "Playback-iste??"…el râde spumos)…așa, piţipoance, miţipoance, baracuzi, toți care nu știu să facă nimic, dar ei vorbesc de mari evenimente din viața lor. Și stau și mă uit consternat la televizor și spun "Doamne, îl inchid!"… pac, și l-am închis.
Care e cea mai tâmpită acțiune pe care au făcut-o comuniștii, împotriva lui Țăndărică, înainte de '89?
Momentul când eu m-am dus și am spus "Am contract pentru Brazilia, pentru Germania, aș vrea să merg sa-mi onorez contractele astea." și mi s-a spus : "Tu nu ai să părăsești țara asta în viața dumitale!" Sigur ca a determinat un gest pe care nu l-aș fi făcut niciodată. Ca și artist, să stai în colivia de aur și să nu poți să-ți etalezi talentul? Noi am plecat în plină glorie. N-am plecat (în Germania) că ne era foame. În România, noi cântam pe stadioane. Veneam acasă după două săptămâni de turneu, cu cincizeci de mii de lei, echivalentul muncii de patru ani a unui profesor. Aveam bani și glorie aici, în '77. Poți să realizezi lucrul ăsta? Am plecat în chiloți, într-o țară în care știam trei cuvinte și nu știam ce se va întâmpla, dar voiam să etalez talentul. (E vorba despre fuga în Germania, în perioada comunismului).
Eu intervin. – Zona de baștină care este?
Eu m-am născut la Iași. Am început cu formația Roșu&Negru, perioada mea, la 13 ani. Bine, până atunci mai cântasem cu vreo 2-3 trupe, Club 69, Dragonia…am început foarte devreme. Am și avut tobe în casă de la bunicul meu, făcute chiar de el. Am făcut și clarinet, am studiat și pian. Bine, mă jucam. Căci până la urmă, totul e o jucărie. Dacă te iei prea în serios, riști să pici în derizoriu.
În două fraze, vreau să vă dați mare.
(Râde cu poftă din nou. Observ multă modestie în ochii lui. Parcă nu vrea să se dea mare. Nu are de ce. E un colos tăcut.)
Eu încerc să trec strada, asta e marea mea nebunie… În timp ce alții abia coboară din copac, eu încerc să trec strada.
Un cuvânt final pentru cititorii Academiei Caţavencu.
Noaptea e neagră. Ziua e plină de lumină. Pământul trăiește din amândouă. De aceea nu uita să râzi!
