Matt Damon ar fi spus că orice film Bourne făcut după ”Ultimatum” (2007) ar trebui să se numească ”Redundanța lui Bourne”. Dar iată că după 9 ani, Damon și regizorul Paul Greengrass, după ce, în mod înțelept, au refuzat să participe la proiectul ”Bourne Legacy” (2012), s-au întors la franciza care a pus în umbră la vremea ei seria Bond. Căci numai prostul e consecvent! Inițial, ambii au refuzat să se angajeze până când nu exista un scenariu solid, prin urmare, producătorul și editorul Christopher Rouse a făcut onorurile. Și deși Damon abia de are 25 de replici (e o forță a naturii în perpetuă mișcare!), filmul ne ”vorbește” pe larg despre cyber terorism și linia-așa-ușor-de-traversat dintre siguranța publică și dreptul individului la intimitate.
Intriga care a animat trilogia inițială inspirată din opera lui Robert Ludlum, („The Bourne Identity”, ”The Bourne Supremacy, ” ”The Bourne Ultimatum”) a constat în eforturile eroului de a-și descoperi adevărata identitate, alături de motivele care au dus la transformarea sa într-o armă umană – scopuri care s-au îndeplinit satisfăcător până la finalul celui de-al treilea film. Și într-adevăr, noul film Bourne începe cu Jason zicând: ”Îmi amintesc, îmi amintesc totul…” Ceea ce ne duce la întrebarea: ce ne facem acum cu acest superspion uituc care și-a recăpătat deja memoria? Răspunsul oarecum nefericit este că mai inventăm un mister din trecutul personajului, ca să resuscităm un pic franciza. Din păcate.
Dar să revenim: Bourne și-a recăpătat memoria aproape în totalitate dar îi lipsesc date despre un program al CIA care a dus la moartea tatălui său. Este măcinat de vina faptelor comise în calitatea sa de creație guvernamentală malefică – o mașină de ucis care a costat 100 de milioane de dolari; provoacă lupte cu mâinile goale ca să pedepsească și ca să se simtă pedepsit. Asta până când fosta lui colegă, Nicky Parsons (Julia Stiles) îl contactează și îi atrage atenția asupra mașinațiunilor noului director al CIA, diabolicul Robert Derwey (jucat de un Tommy Lee Jones lipsit de entuziasm).
De aici începe o goană pe tot Globul (Atena, Berlin, Londra, Las Vegas), cu Bourne fugărit de locotenentul lui Derwey, Heather Lee (Alicia Vikander) și de un asasin (Vincent Cassel) despre care știm doar că se numește Asset și are un rânjet permanent dar odihnitor de necomplicat. Filmul face vagi trimiteri și la contexte contemporane, prin personaje de genul lui Assange, în Christian Dassault (Vinzenz Kiefer) sau tânărul milionar zuckerberian Aaron Kalloor (Riz Ahmed), aflați într-o neliniștitoare afiliere cu CIA.
Filmul, în ciuda aerului de cover decent dar neinspirat, are momentele sale. Damon e magnetic ca întotdeauna, deși operează cu un material considerabil mai subțire. Bourne nu mai este un planificator meticulos, acțiunile sale sunt pe alocuri ridicol de nechibzuite, de-ți vine să te întrebi wtf?! Tehnologia folosită de CIA este una fantasmagorică, imaginată de tipi care nu au nici în clin, nici în mânecă cu tehnica sau măcar cu știința. Filmul slujește și drept unealtă de media pentru câteva afaceri faimoase dar infame, scenele conținând logo-urile filmelor fiind jenant de lungi. Acțiunea servește și ea pe alocuri intereselor de business ale acestor firme.
Totuși efectele speciale sunt ”calumea” și nu chiar în întregime generate pe computer. Din Atena până la cursa climatică de mașini din Las Vegas (care e posibil să fi înjumătățit populația Nevadei prin monstruosul număr de victime colaterale…), filmul ne oferă cascadorii decente, dacă nu chiar interesante. Iar dacă stați bine cu răul de mișcare, atunci imaginea semnată Barry Ackroyd (The Hurt Locker) n-o să vă dea greață, vertij și nici dureri de cap. Căci avem camere ținute în mână, cadre în adâncime și imagini din elicopter care îți dau impresia de documentar filmat în direct și îți zgâlțâie nervii, ca să nu mai vorbim că fac multiplele ecrane de telefon imposibil de citit.
Până în final, cel care stăpânește și rolul și filmul este Damon, ținându-ne lipiți de războiul care se desfășoară în capul lui Bourne, printr-o interpretare implozivă, tensionată, întortocheată, bazată pe ceva ce niciun computer nu poate genera: suflet. În spectacolul visceral al filmului de acțiune și al jocului cu spioni, Damon injectează puțină umanitate, limbajul corporal expresiv transmite violență, patos și chiar tragedie într-o manieră surprinzător de precisă. Damon dovedește astfel că poate ține publicul interesat chiar și cu gura închisă. Pesemne că de aia tot revenim la filmele lui.
În ciuda defectelor (scenariu lipsit de originalitate ca o supă sleită, acțiune predictibilă și mult diminuată, personaje negative neconvingătoare), ”Jason Bourne” este divertisment cinematografic adecvat. Numai nu îl judecați după standardele excepționale ale trilogiei originale. Sunt cazuri când chiar e mai bine să nu-ți amintești!
