La domnu Noroşel Celeagă, un arvocat cum altu nu-i,
Păşau înşet, înfipţ în bâce, un moş şî cu băbuţa lui:
– Şe vânt v-aduşe pă la mine, aveţ cu şineva vro sfadă,
Aveţ pămânce ne-mpărţâce, vă fură lumea dân livadă?
– Nişi vorbă, domnu arvocatu, răspunsă-atunşea moş Ilie,
Am fost vinit la dumetale să dau divorţ dă Părăschie.
– Păi cum să poace aşa şéva? Că voi vi-s măi bătrâni ca drumu
Şî dacă va-mpărţâţ averea, dă toace s-ar aleje scrumu!
Câţ ani aveţ? Dân şe vă luarăţ? Şin’ s-o sfăgit întâi cu şine?
Cât timp îi dă la întâmplare? Dă când nu vă-nţălejeti bine?
– Păi câţ s-avem? răspunsă moşu, privind sfielnic la opinşi,
Io-am fost făcut o sută şapce iar baba me o sută şinşi.
Şî ne-am sfăgit dân prima dată, în noapcea nunţî, pântru bani,
Îi mult dă tot dă la-ntâmplare, să fie vro opzăşi dă ani…
– Oh, Doamne! zâsă arvocatu, ş-aţ stat sfăgiţ atâta vreme?
Dă şe n-aţ divorţat d-atunşea?…Şî n-aţ măi fi avut probleme!
– Păi cum dă şe? i-o zâs Ilie, să-i ierce Bunu Dumezău,
Să-i ie acolo, sus, la Şeruri şî să-i ferească dă şe-i rău…
Da’ hai ca mă lunjesc cu vorba… morţî cu morţ, viii cu viii,
Am aşceptat întâi să moară…N-am vrut să sufere copiii!
