Ultima carte a istoricului Lucian Boia se intitulează “Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)”. Este o interpretare a fenomenului comunist românesc ce explică nu numai aceea perioadă, ci și urmările ei, vizibile în prezentul românesc și, probabil, și viitorul apropiat. Pentru că, spune Lucian Boia în carte “… pentru ca paradoxul să fie complet, cea mai violentă revoluție “anticomunistă” s-a prelungit prin cea mai lentă și mai incompletă desprindere de comunism.”
Şi cu această carte probabil că veţi împărţi cititorii în două, unii care vă admiră pentru modul în care prezentaţi faptele şi alţii care vor spune: Lucian Boia vorbeşte iar de rău poporul român.
Dar unde am vorbit rău de poporul român? Până la un punct cel puţin, lăsând la o parte calomniile, care există, punctele de vedere diferite sunt întrutotul fireşti. Nici nu mi-ar plăcea ca toată lumea să fie de acord cu ce spun eu. Dacă toată lumea ar fi de accord, înseamnă că am spus nişte banalităţi teribile. Cum să prezint lucrurile ca să împac pe toată lumea, mai ales într-o societate atât de divizată ca societatea românească?! Mi se pare normal ca unii să nu fie de acord cu mine, dar nu mi se pare normal ca să se recurgă la invenţii, calomnii, minciuni, cum se mai întâmplă.
Teoretic, istoria ar trebui să fie o chestiune foarte exactă…
Nu, n-ar trebui. Istoria înseamnă două lucruri, dar pentru că se foloseşte acelaşi cuvânt, confuzia este destul de mare. Este istoria care a fost şi, desigur, asta este exactă, aşa cum a fost dar nu mai este. Noi încercăm să o reconstituim. Iar pe de altă parte, este istoria cu i mic şi la plural, că nu e una singură, sunt istorii, adică reprezentările noastre, pe care un specialist încearcă să le facă să fie cât mai aproape de istoria adevărată, dar identice cu istoria adevărată nu au cum să fie. Există o singură istorie cu i mare şi alte istorii cu i mic care nu înseamnă, simplu, trecutul, Istoria este trecutul, dar istoriile cu i mic înseamnă relaţia prezentului cu trecutul, privirea noastră asupra, multiplele noastre priviri asupra trecutului. Ele nu au cum să fie identice nici cu trecutul şi sunt departe, cum bine ştim, să fie identice între ele, sunt tot felul de reconstituiri şi de interpretări. Asta este condiţia istoricului şi nu putem decât să facem eforturi ca să fim cât mai aproape de realitatea care a fost, să fim cercetători competenţi, oneşti, cât mai echilibraţi. Asta da, dar niciodată nu vom ajunge ca reconstituirile noastre să fie la fel între ele şi laolaltă să fie la fel cu istoria care a fost.
În cărţile dumneavoastră sunteţi foarte exact, obiectiv, daţi date concrete şi lăsaţi oarecum cititorul să tragă concluzii…
Da, dar sunt date pe care eu le-am selectat, interpretări pe care eu le-am făcut. Obiectiv nu este cuvântul potrivit pentru istorie. Cred că ceea ce trebuie să facem noi istoricii este să încercăm să fim echilibraţi, să nu privim doar într-o direcţie, să vedem lucrurile în complexitatea lor şi într-un anume echilibru. Dar obiectivitatea, în sensul unei priviri reci, în afara oricărui contex cultural şi ideologic actual, cred că aşa ceva nu se poate. Privim trecutul dinspre prezent.
Avem noi, românii, tendinţa să ne cosmetizăm istoria?
Toată lumea şi-o cosmetizează sau şi-o aranjează într-un fel sau altul. Încă o dată, istoria reconstituită este o istorie aranjată din varii motive şi prin prisma multor lucruri, prin ideologie, în mare măsură, prin tot contextul social şi cultural în mijlocul căruia ne aflăm şi de unde privim trecutul. Poate că avem o tendinţă, nu mult mai accentuată, dar poate ceva mai accentuată. Din păcate, românii sunt un popor complexat, chiar foarte complexat. Că am avut o istorie mică, că am fost sub diverse stăpâniri, că am preluat modele de la alţii şi aşa mai departe. Deci avem tot felul de complexe şi de frustrări istorice pe care încercăm să le compensăm, desigur, prin manifestări de superioritate. Suntem mici, sau am fost atâta vreme mici, dar ne tragem din romani, care au stăpânit cândva lumea, sau din daci, care ar fi avut şi ei o civilizaţie strălucită etc. E jocul acesta între complexele de inferioritate, destul de caracteristice românului sau societății românești, și manifestările de superioritate care tind să le compenseze şi atunci sigur că istoria se pretează la un asemenea aranjament.
Istoria nu ne-o facem noi, ca popor?
Noi, ca popor, nu suntem singuri pe lume. Oamenii în genere, nu popoarele, sunt singura realitate a istoriei. Paradoxul este că istoria e făcută de oameni, nu de altcineva. Însă oamenii, până la urmă, nu au un mare control asupra istoriei, istoria merge pe drumurile ei indiferent de ce vor oamenii.
Creează această istorie nişte trăsături genetice, se impregnează oarecum în AND-ul nostru, definind anumite trăsături? Conferă ea anumite trăsături generaţiilor viitoare?
Genetice e prea mult spus, iar AND e spus la figurat, nu are de-a face cu realul. Bineînţeles că da, dar sunt trăsături de ordin cultural, nu biologic. Nu poţi să spui că românul s-a născut într-un anumit fel, însumat din psihologia dacilor. Românii sunt cum sunt, în primul rând că asta este o rezultantă, nu toţi românii sunt la fel, e o imagine de sinteză, sunt trăsături generale, asta nu înseamnă că se aplică în cazul fiecărui individ sau grup social. Ai nişte trăsături generale aproximative şi discutabile până la urmă, pentru că nimeni nu poate în mod precis să identifice: astea sunt trăsăturile românilor, aşa reacţionează ei. Sunt trăsături imprimate de istorie, de tip socio cultural, nu de ordin biologic, care se schimbă şi ele odată cu istoria. Românii de azi sunt totuşi diferiţi faţă de românii din comunism, aşa cum comunismul i-a schimbat mult pe români faţă de românii de dinainte de comunism. Sunt trăsături care evoluează în ritmurile istoriei.
Spuneţi în carte că am reuşit în comunism să ne desprindem uşor de perioada anterioară şi ne desprindem greu de perioada comunistă. De ce?
Deoarece comunismul a acţionat în forţă, pentru că a avut avantajul unei fracturi sociale grave în societatea românească, cu o elită strălucitoare în perioada interbelică, dar subţire, şi mă refer la cea intelectuală, dar şi economică şi politică, şi cu o masă a populaţiei analfabetă sau semianalfabetă, pe care comunismul a manipulat-o şi a cointeresat-o până la urmă prin mobilitatea socială ascendentă pe care i-a oferit-o. Totul s-a construit pe dezechilibrele perioadei interbelice.
Pe care noi o idealizăm cumva..
Sigur că o idealizăm, pentru că nu mai vrem să auzim, cel puţin de comunism, şi atunci idealul nostru l-am aşezat în perioada interbelică, pe care o mitologizăm în bună măsură.
Pe de altă parte, pare totuşi că ea a fost cea mai bună perioadă din istoria noastră?
Într-un fel, da, dar şi cu multe lucruri care nu au mers. Nu s-a sfârşit bine perioada intrebelică, nu numai din pricina românilor, ci şi a conjuncturii internaţionale. Dar şi în societatea românească au fost dezechilibre puternice în perioada interbelică, mai ales în anii ‘30. În ciuda progreselor şi a unei stări de înapoiere a unei bune părţi din masa populaţiei ţării. Dacă luăm indicatorii sintetici, PIB-ul şi aşa mai departe, România este tot printre ţările aflate la coada ţărilor europene şi atunci, să nu ne închipuim că strălucea.
Cu cât ai o masă de oameni mai săracă şi mai puţin alfabetizată, cu atât tu, ca popor, poţi fi mai ușor deturnat, mai ușor manipulat?
Bineînţeles, oamenii fără cultură, şi mai ales fără cultură democratică, sunt mai uşor de manipulat. Asta se vede şi în perioada interbelică cu prilejul alegerilor, care sunt destul de penibile. Oricât am critica alegerile actuale, ele sunt mai în regulă decât cele din perioada interbelică când, pur şi simplu, elita politică, partidele, se folosesc de masa aceasta de oameni neştiutori. Puterea politică întotdeauna o să manipuleze, şi aşa fac peste tot. Însă într-o societate în care marea masă e incultă sau lipsită de cultură democratică, manipularea merge mai uşor. Altminteri, puterea politică are peste tot această tendinţă de a acumula mai multă putere, de a se instala acolo pentru mai mult timp, de a profita. Problema este cum stăm cu controlul societăţii asupra clasei politice. Or, la noi, controlul societăţii a fost şi a rămas destul de modest.
Există mulți oameni care încă mai au nostalgia comunismului…
Să le fie de bine! Comunismul nu se mai întoarce, asta este ştirea proastă pe care le-o dau, aşa că trebuie să viseze la alte lucruri mai valabile. Comunismul s-a terminat, vor fi alte…
Orânduiri sociale…
Este un termen cam marxist. Va trece omenirea prin tot felul de încercări dificile şi neplăcute, dar sunt convins că nu va mai trece prin comunism. El a aparţinut unei perioade, e ceva datat în istorie şi a fost în esenţă o utopie care nu a reuşit pentru că nu avea cum să reuşească. Nu poţi face o societate complet egalitară, lipsită de proprietate individuală, în care toţi oamenii să trăiască la fel, asta este o utopie. Oricum comunismul s-ar fi prăbuşit. Din păcate, tentativa asta de implantare a utopiei în realitate nu se poate face decât prin forţă, pentru că altfel societatea nu merge în mod natural în această direcţie. Şi atunci a fost necesară forţa, coerciţia, mergându-se până la opresiune şi chiar până la crimă.
Ceauşescu nu putea să facă acest lucru dacă nu avea în jurul său oameni care să-l sprijine. Aţi dat în carte un document de la o întâlnire a lui Ceauşescu cu Teoctist şi alţi înalţi prelaţi, din 1986, în care se vede un servilism înfiorător al reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe…
Da, sunt de acord, de asta am scris un capitol despre biserică şi am dat şi acest document care mi se pare ilustrativ pentru gradul de slugărnicie la care ajunsese biserica. Nu vreau să generalizez, sunt mulţi preoţi care au ajuns în închisori, care au protestat impotriva dărâmării bisericilor. Mă refer la biserica văzută ca instituţie, mă refer la înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe, nu e vorba de simpli slujitori ai altarului.
Argumentul nostalgicilor este: Ceauşescu a construit locuinţe, metrou, industrie grea…
România iese din comunism ca una dintre ultimele ţări europene, potrivit tuturor indicatorilor. E greşit să ne închpuim că fără comunism nu am fi avut locuinţe sau metrou. Da, astea s-au făcut în timpul comunismului, dar e ca şi cum ai spune: comunismul a făcut televiziunea. Televiziunea s-a făcut atunci peste tot. Există întotdeauna un spirit al timpului, un puls care priveşte toate societăţile. Am un capitol despre emanciparea femeii în comunism. Sigur, comunismul a vorbit despre asta, dar dacă te uiţi la sfârşitul comunismului în România femeia nu e mai emancipată decât cea din Occident, deci ăsta a fost un curs universal al lucrurilor, nu e meritul comunismului.
Prin alegerile din ‘90 noi am ratat un moment istoric?
L-am ratat pentru că am vrut să-l ratăm. 85% au votat cu Iliescu ceea ce înseamnă că au votat pentru o despărţire incompletă şi înceată de comunism, pentru intrarea cu adevărat într-o democraţie de tip occidental. Asta au vrut românii. Sigur că au fost manipulaţi, dar s-au lăsat manipulaţi. Asta înseamnă că le-a plăcut să nu schimbe în totalitate ceea ce a fost.
Marile noastre momente istorice par a fi mai degrabă o chestiune de întâmplare, când noi nu am avut un rol atât de mare…
Se spune că România a avut noroc. A avut la 1859, că a existat un anumit context care a favorizat Unirea Principatelor şi a avut un mare noroc la 1918, când a existat un alt context care a favorizat construirea României Mari. Asta nu înseamnă că românii nu erau şi ei acolo. Dacă ei nu ar fi dorit aceste momente nu le-ar fi făcut. Nu le impuneau alţii, dar într-adevăr conjunctura era favorabilă, i-a ajutat mult pe români în aceste două momente.
Avem noi exerciţiul luptei sau trebuie să fim călcaţi foarte tare în picioare ca să explodăm?
Cred că românul este obişnuit să se supună, mai curând decât să se opună, dar nu se supune pe de-antregul, caută soluţii individuale de a se descurca, de a reuşi, chiar împotriva puterii pe care aparent o acceptă. E o strategie mai complexă pe care au deprins-o Ţările Române încă din Evul Mediu. Există această strategie a românilor, mai curând de punere la adăpost decât de luptă deschisă. Românul e cu adevărat descurcăreţ, încearcă şi reuşeşte, în general, să-şi amenajeze micul lui spaţiu indiferent de condiţiile istorice cărora, aparent cel puţin, li se supune. Dar asta a uşurat instalarea comunismului şi nebunia lui Ceauşescu. Românii l-au meritat pe Ceauşescu, o spun în carte, nu fiecare român, desigur, ci societatea românească în ansamblu. La noi a existat această incapacitate de a ţine sub control lucrurile, chiar şi într-un regim comunist, de a manifesta un gram de vigilenţă, spre deosebire de alte ţări, dacă ar fi să amintim doar Polonia – avem acest contrast, care este pilduitor. Polonia s-a opus aproape tot timpul. Chiar şi în Rusia exista o disidenţă mai structurată decât în România. România a stat destul de slab la capitolul rezistenţă. Nu că nu ar fi existat manifestări, au existat, chiar spectaculoase, a partizanilor din munţi în anii ‘50, însă au fost categorii minoritare din societatea românească. Suntem o societatea divizată, mai mult apatică. La noi au fost acţiuni disparate, limitate.
“Prioritatea românului este să se descurge cu legea sau pe lângă lege”, spuneţi în carte. Dar nu aşa arată întreaga noastră istorie?
Da, sigur, sunt rădăcini mai vechi ale unui asemenea comportament, însă comunismul le-a accentuat foarte tare şi postcomunismul, de asemenea. Oamenii sunt dezamăgiţi, neîncrezători în putere. Apar tot felul de teorii ale conspiraţiei, justificate sau nu, dar oamenii îşi imaginează tot felul de scenarii pentru că nimeni nu mai are încredere în oamenii politici şi în instituţiile statului şi atunci s-a accentuat tendinţa fiecăruia de a se descurca pe cont propriu, în ideea că-şi pierde vremea, își uzează sistemul nervos şi-şi iroseşte viaţa încercând să-i facă pe oamenii politici să meargă într-o anume direcţie.
“Întregul dezechilibru actual al României, tocmai în comunism îşi are originea”, spuneţi în altă parte. Dar în 26 de ani au apărut alte generaţii, care mai e legătura lor cu perioada comunistă?
Mai întâi, din punct de vedere socio-economic, proprietatea comunistă, care era “proprietatea întregului popor, adică a nimănui”, a ajuns pe mâinile celor care au fost mai pricepuţi sau mai pregătiţi să prade ceea ce era de prădat şi s-a ajuns de la tipul comunist de economie, care se voia o economie a tuturor, cu egalitate socială etc., la un capitalism sălbatic, exact opusul proiectului comunist, dar care descinde din comunism. Fără comunism, în mod paradoxal, nu am fi avut acest capitalism sălbatic. Am fi avut dezechilibre de tot felul, dar cu siguranţă România ar fi arătat mult mai echilibrată. Era oarecum firesc ca economia comunistă să ducă exact la inversul ei.
Uneori, citind istoria noastră, am impresia că-şi bate ea, istoria, joc de noi.
Păi, istoria îşi bate joc de toată lumea, nu numai de noi. Nu vedeţi prin ce criză trece acum UE, cu totul neaşteptată… Şi porneşte în bună măsură de la Primăvara arabă, care te aşteptai să ducă în altă direcţie decât cea la care s-a ajuns, e doar un mic exemplu. Deci istoria îşi râde de toţi. Desigur, îşi râde mai mult sau mai puţin, mai vesel sau mai trist.
Bun, am ieşit greu din comunism, dar au trecut 26 de ani, de ce nu reuşim, în spiritul junimismului, să spunem şi noi “În lături”?
Da, spunem unii dintre noi. Dar cei care au plagiate credeţi că spun acelaşi lucru? Spun invers. Există un asemenea amestec în societatea românească de valoare şi nonvaloare, şi impostură, de-a dreptul, în cazul oamenilor politici, dar nu numai, ci şi în mediile universitare, încât nu ştiu cum ne vom descurca.
Dar noi, ca societate, de ce nu reuşim să avem nişte acţiuni concertate asupra acestor fenomene negative, să le înlăturăm?
Suntem o societate complet destructurată în urma prăbuşirii comunismului. Complet destructurată şi atomizată, cu oameni care nu mai cred în nimic altceva decât în propria lor încercare de a descurca pe cont propriu. De asta şi opinia publică se manifestă atât de slab, nu există suficientă conştiinţă civică, nu există continuitate în proiecte.
“E multă minciună la începuturile democraţiei româneşti”. Nu cumva ne şi place să ne minţim singuri? Nu cumva o avem în sânge, minciuna?
Românului, în general, îi place să se mintă singur. E vorba tot despre starea în care se află societatea românească. Cred, însă, că acum românul nu prea se mai minte singur, cred că a devenit destul de sceptic vizavi de posibilităţile societăţii româneşti. Ce deranjează, însă, e tocmai acest scepticism, această neîncredere. Dacă te-ai legăna în diverse iluzii, chiar dacă neadevărate, poate ar fi mai constructiv, decât atitudinea asta de neîncredere totală, de retragere. Românii sunt disperați că lucrurile nu merg bine, dar asta nu-i face să fie mai puțin atașați de identitatea lor.
Şi clasa politică din perioada interbelică avea destule defecte…
Da, dar problema e că atunci sistemul era funcţional. Cu rateurile lui, dar era o societate normală. Cu multe păcate, dar o societate normală, pe când comunismul a fost o societate anormală, “splendidă”, dacă doriţi! Putea să fie şi splendidă, dar era nenaturală, de aceea tot se prăbuşea. Totul a fost destructurat de comunism şi e foarte greu să aduni acum toate cioburile şi să refaci vasul acesta complicat al unei societăţi, e foarte greu şi necesită timp. Cât? Nu mă pot pronunţa asupra viitorului, pentru că sunt ferm convins că nu avem nici o putere cu privire la viitor. Asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm să ne organizăm în sensul cel mai bun, dar viitorul rămâne necunoscut, cu atât mai mult cu cât nu depinde numai de noi, depinde de Europa, de lumea întreagă, de ceea ce se va întâmpla pe planetă.
Disidența românească în comunism?
Am avut-o, dar cu puțini disidenți, mai ales cu o disidență ruptă de masa populației. Asta-i diferența dintre România și țările comuniste din Europa Centrală. Acolo, disidența a fost mai accentuată decât în România și, în plus, a găsit un ecou mai puternic în masa populației. Or, la noi, oamenii aceștia au fost și puțini și s-au trezit și complet izolați.
Comunismul a distrus o elită. De ce nu am pus alta în loc?
S-a pus o altă elită – pronunțând cuvântul în sensul tehnic al lui, nu în cel de excelență, ci cei care sunt la vârf în economie, politică, în viața culturală… Comunismul a pus o altă elită, că fără elită nu se poate, și încă mai numeroasă, a fost un sistem birocratic cu mulți oameni care au ocupat tot felul de funcții. Sigur, s-a pus la repezeală, sunt și oameni valoroși printre ei, dar valoarea medie este foarte slabă, cu multă impostură, vezi linia vechilor activiști de partid.
Deci rolul acestei elite se vede azi?
Bineînțeles, pentru că este elita ridicată în comunism în cea mai mare parte, și care se află și azi în posturile de comandă. Intrarea și ieșirea din comunism nu sunt simetrice. Comunismul a distrus aproape complet vechea elită, pe când ieșirea s-a făcut cu elita nouă creată de comunism. Asta este cât se poate de clar. Regimul comunist a pierdut partida, dar comuniștii au câștigat-o, în sensul elitei.
După 26 de ani, elita din România a căpătat mai multă valoare?
Nu, nu a căpătat mai multă valoare, dar există în continuare, sunt aceiași sau copiii lor. Nici nu mai ai ce să faci. Nu poți să inventezi o altă elită, de unde să o inventezi? Cu timpul, vor veni alte generații și lucrurile se vor mai aranja. Să sperăm…
Să fie convinși unii că l-au meritat pe Ceaușescu și l-ar fi meritat și acum. Au trecut la un milimetru de asemenea posibilitate, l-ar fi meritat din plin pe generalul Gabriel Oprea. Nimeni nu a avut nimic de spus în fața carierei uluitoare și aberante, suprarealiste a acestui om. Nimeni nu a avut nimic de spus decât după ce s-a prăbușit. Acum toată lumea, inclusiv eu, spune câte ceva. E o carieră care a fost posibilă tot din cauza indiferenței, a apatiei naționale.
Și atunci când se va întâmpla un accident de genul Ceaușescu sau Gabriel Oprea va fi prea târziu. E prea permisivă societatea românească tocmai pentru că oamenii sunt dezinteresați de actul public, de acțiunea comună, de a face presiuni asupra conducătorilor, cel puțin.
Situația aceasta de răsturnare a valorilor ne face să ne înșelăm asupra liderilor?
Și liderii sunt asemenea societății. Sunt oameni de valoare care nu implică tocmai din cauza acestei imagini care îi discreditează. Oamenii de valoare vor să-și realizeze propria viață, carieră, să-și manifeste ideile și se retrag mai mult decât se implică.
Și atunci avem ceea ce merităm, conducătorii pe care-i merităm?
Asta este o vorbă pe care nu o spun eu, se spune că fiecare popor are conducătorii pe care-i merită și mie mi se pare o vorbă perfect adevărată, privind societatea în ansamblu.
De ce ne este atât de greu să recunoaștem valoarea?
Pentru că este o confuzie intelectuală de toată frumusețea în România și e foarte complicat să o dregi. Când auzi ce aberații se spun și în medii intelectuale sau academice… Suntem o societate divizată, dar mai ales o societate confuză, unde nu există o filtrare a valorilor.
Am avut și momente în care nu am fost confuzi?
Da, am avut chiar o epocă, nu doar momente, mă refer la o elită intelectuală. Spre sfârșitul secolului al 19-lea elita intelectuală era pusă la punct. Școala noastră era, în condițiile epocii, o școală foarte bună, universitatea ajunsese să fie de un nivel occidental. De asta privim mereu spre perioada interbelică, pentru că atunci, la nivelul elitei stăteam foarte, foarte bine. Nu stăteam bine în profunzimile societății, dar la nivel de vârfuri stăteam bine.
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 9 (1208) – 13-26 iunie 2016
