Este lector în cadrul Departamentului de Relații Internaționale și Studii Europene al Universității din Oradea. Experiența activității lui la catedră, dar și a celei de părinte al unui elev l-a determinat să publice articole pe teme de educație, din care unul, publicat pe contributors.ro, “Cum produce școala tâmpiți”, a fost și punctul de plecare al unei ample analize a sistemului românesc de învățământ cuprinse în cartea “Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe”. Mihai Maci ține să precizeze că “pentru a nu pune la încercare răbdarea potențialilor cititori, o spun de la început: școala românească produce tâmpiți – industrial și ca metodă. Sau, reformulând: tâmpiții nu sunt rezultatul unor accidente sau disfuncții punctuale ale învățământului românesc actual, ci consecința necesară (și, ca atare, firească) a logicii funcționării lui.” Despre impostură, racilele sistemului de învățământ și produsul școlii românești, vorbim acum cu domnul Mihai Maci.
De ce ați simțit nevoia să scrieți această carte? Ce a declanșat de fapt hotărârea de a o scrie? Nu v-a fost teamă de reacția pe care o veți stârni?
Adevărul e că nu mi-am propus să scriu o carte despre problemele educației. Așa cum am spus în prefața volumului, nu am cunoștințele necesare (de teorie a educației, de management instituțional etc.) și nici o vedere de ansamblu a întregului învățământ pentru a mă lansa într-o asemenea întreprindere. Dacă aș fi scris o carte din perspectiva competenței mele – cea de profesor de filosofie – ea ar fi arătat cu totul altfel. Cartea aceasta a apărut datorită prietenilor de la contributors.ro și Editura Trei care au considerat că textele scrise de mine de-a lungul timpului merită a fi adunate într-un volum. La rândul lor, textele – publicate în diverse reviste culturale și mai ales pe platforma contributors.ro – s-au născut ca reacție la diverse probleme ale educației cu care mi-a fost dat a veni în contact ca profesor și ca părinte. Am încercat, de fiecare dată, să înțeleg despre ce e vorba și – acolo unde mi s-a părut că pot – să ofer niște sugestii pentru o abordare mai adecvată a lucrurilor. În chip firesc, drumul înțelegerii traversează descrierea situațiilor și, dacă aceaste texte pot revendica un merit, atunci acela e cel de a descrie situația școlii românești de azi așa cum o percepe un om obișnuit, dincolo de statistici, de proiecte de reformă și de discursuri de circumstanță. Nu cred că am spus nimic deosebit ; pur și simplu am încercat să aduc la lumină o realitate asupra căreia – din neputință sau din frică – se tace. Fiind o carte alcătuită din mai multe texte, între ele se inserează, firesc, observațiile cititorilor, bazate pe propria lor experiență. Într-un fel, mesajul cărții acesteia se multiplică cu toate lecturile și observațiile ce i se fac și, abia împreună cu toate acestea, poate spera să dobândească acea generalitate în care să ne regăsim cât mai mulți. Cât despre reacții, ce să spun ? S-au înmulțit oamenii care mă întreabă când voi fi dat afară. Reiterarea acestei întrebări – ca să-l parafrazez pe anticul Diogene – mă obișnuiește cu inevitabilul.
De 26 de ani discutăm aproape continuu despre reformă în învățământ, dar lucrurile par a merge din rău în mai rău. Haosul și degringolada sunt din ce în ce mai evidente. Care credeți că este cauza nearticulării măcar a unui început de reformă?
Sunt mai multe cauze și n-aș îndrăzni să pretind că le cunosc pe toate. M-aș opri asupra a două : mai înainte de toate faptul că nu știm unde suntem. La ora actuală avem două tipuri de aproximare a situației învățământului: una care provine dinspre raportările pe care le fac Inspectoratele Școlare și Universitățile (care – din rațiuni lesne de bănuit – accentuează latura pozitivă a lucrurilor și pun accentul pe «performanțe») și cealaltă, ce vine dinspre opinia publică (alcătuită și din părinți, și din profesori) și examenele serioase (Bacalaureatul onest, testele internaționale), care ne arată că – de fapt – lucrurile stau mult mai grav decât suntem dispuși s-o admitem. Când domnul Funeriu a introdus camerele de supraveghere la Bacalaureat, am descoperit cu toții distanța dintre ce «se raporta» și starea de fapt a învățământului preuniversitar. Așadar, de unde să pornim? Presați, oamenii «de la bază» vor raporta «performanțe», pentru că ei știu, din experiență, că dacă expun problemele reale nu vor câștiga nimic altceva decât că vor fi făcuți țapi ispășitori pentru ele. Căci – nu ? – și funcționarii superiori își iau indemnizațiile tot raportând «performanțe»! Așa că realitatea e bine disimulată în statistici, formulare și alte « documente oficiale». Cine va vrea să schimbe cu adevărat ceva, va trebui să-i convingă pe profesorii de rând să-și învingă frica de raportări, de șefi și de «sistem». Însă lucrul acesta e practic imposibil din a doua cauză: aceea că o reformă adevărată presupune o decizie fermă și susținută. Decizia, aici, însemnă (și) despărțirea apelor: clasificări reale, concursuri serioase și, da, dat afară oameni. Or, doar spectrul acestor amenințări face ca cei mai mulți să prefere situația de acum, oricât de problematică ar fi ea pentru ei. Mai bine mizeria și umilința, mai bine impostura și sentimentul zădărniciei decât aruncarea în subuman pe care-o presupune disponibilizarea. Frica aceasta e cea care blochează orice tentativă de reformă. Iar cei care nu vor să se schimbe lucrurile se folosesc foarte abil de aceste spaime. Atât cât văd eu, aici e un cerc vicios foarte greu de rupt.
Ce șanse avem să facem o reformă, coerentă, à la longue, fără întreruperi și schimbări continue? Întâmpină procesele de reformare a învățământului rezistență din partea celor direct implicați în acest proces de învățare?
În parte am răspuns anterior. Care sunt șansele unei reforme reale a educației? Aș spune, ca augurii vremurilor trecute, o conjuncție favorabilă: un guvern stabil și decis să abordeze această problemă, un ministru suficient de lucid ca să înțeleagă mecanismele (perfecționate de o lungă evoluție a) «sistemului» de acum și, în egală măsură, suficient de hotărât să apese pe acele noduri de unde se poate propaga schimbarea (Bacalaureatul a fost un exemplu, acum sunt concursurile pentru posturile de directori), o echipă care să vină «de jos», adică să aibe o bună cunoștere a problemelor reale ale școlii și să fie suficient de idealistă pentru a vedea în perspectivă, un moment economic favorabil, în care celor vizați de schimbări să li se ofere și altceva decât apelul la sacrificii, un dialog susținut cu dascălii din cele mai umile colțuri ale patriei, cu părinții și, mai ales, cu elevii și studenții. Acum, conjuncția aceasta pare foarte improbabilă. Numai că, uneori, un element sau altul le pune pe celelalte în mișcare. Așa s-a întâmplat cu Spiru Haret, cu doctorul Angelescu și, mai aproape de noi, cu domnii Miclea, Funeriu și Mircea Dumitru. E drept că alte conjucții, nefaste, pot răsturna totul. Ar mai trebui un spirit de corp al cadrelor didactice în virtutea căreia acestea să apere lucrurile bune și să le refuze pe cele rele, dar mă tem că această solidaritate e imposibilă. Jocul cu privilegiile – funcții (fie ele și fictive), indemnizații, titluri – îi convertește repede pe revoluționari în reacționari.
Se spune că profesia de dascăl este una vocațională. Sistemul este prost, dar el este făcut de și cu oameni. Or, chiar în rândul oamenilor întâlnești din ce în ce mai multă impostură. De ce, cum este posibil asa ceva? Ne-am deformat cu toții?
Cu toții suntem liberi și idealiști în prima tinerețe – în liceu și în studenție. Apoi, descoperim viața cu problemele ei, pe cât de mărunte, pe atât de multe și de presante. Să nu uităm că noi trăim – zi de zi – în cea mai săracă țară a Europei, cu o piață slab diversificată și în care oportunitățile reale se concentrează în câteva mari orașe. Să nu uităm nici faptul că mulți dintre dascălii zilei de azi sunt absolveții școlii actuale și că pentru ei imposibilitatea de a-și găsi ceva de lucru la nivelul pregătirii lor în afară (spre deosebire de medici sau de ingineri) se dublează de o precaritate a cunoștințelor care face ca și aici să aibe șanse destul de mici. În definitiv, cariera didactică le dă oamenilor un salariu minim (minim pe economie, la propriu) și perspectiva unui contract pe viață. Acesta din urmă e cel ce contează cu adevărat și e singurul lucru pe care oamenii îl apără cu disperarea neputinței. Odată ce știi că ai o slujbă permanentă, lucrurile încep să se dispună în viață: te poți gândi la căsătorie, la un credit pentru casă, eventual la copil. Restul, lucrurile care țin de minima bunăstare a prezentului – mașină, aparatură casnică, excursii, eventual o carte, un concert – vin din meditații, din traduceri, din mici «șpăgi» contextuale (pe la examene, din «intervenții» etc.). Oamenii fac aceste lucruri fără nici o tresărire morală; ei știu că «așa e lumea», că dacă nu iau ei, ia altul și că eroii nu sunt eroi decât după ce mor. Or, ei nu vor să moară, ci să trăiască și, dacă se poate, cât mai aproape de normal. Numai că la noi – și asta ne deosebește în chip funciar de Europa – normalul acesta nu e ceva de la sine înțeles. Dacă ar fi să facem o analogie cu înotul, noi nu dăm din mâini ca să înaintăm, ci ca să mai prindem o gură de aer – crispați de spaima că poate e ultima. Am ajuns să considerăm aceste contorsiuni – ale minții și ale moralei – ca fiind firești, ca fiind la condition roumaine.
Ce ține de sistem și ce ține de oamenii din învățământ, profesori, pentru a crește calitatea educației în România?
E greu de spus ce e «sistemul» și, deși tentația e mare, nu cred că se cuvine să-l reducem la suma oamenilor dintr-o structură administrativă. Mai curând e amprenta pe care experiența unei multitudini de oameni, de-a lungul mai multor generații, a lăsat-o în memoria instituțională. Dacă ar fi să ne uităm în învățământ, « sistemul» nu e nimic altceva decât feudalizarea relațiilor dintre oameni (deși, onest vorbind, mi se pare că acest lucru e valabil la scara întregii societăți). Sus, avem un «șef» (director, inspector, rector) care, grație abilităților lui personale («cunoștințe», «atenții», influență politică, generozitate în oferirea de diplome etc.), atrage fonduri în instituția de care răspunde. Se știe că, la noi, fondurile nici nu ajung la toți, nici nu sunt previzibile, astfel că cel care le procură are aura unui taumaturg. Într-o lume puțin specializată ca a noastră și purtat de valul succesului, «șeful» va vrea repede să fie un om universal: cel mai titrat dintre toți, cel mai bun dascăl, cel mai bun manager, cel mai prolific scriitor etc. Sub el, o cohortă de oameni care «înțeleg încotro bate vântul» îi va satisface – contra unor priveligii cât se poate de concrete – toate capriciile. Dincolo de acest pretoriu, focalizat pe «afaceri» și «reprezentare», e o mulțime indistinctă de pălmași ai educației la care se strigă ca la servitori, care sunt amenințați cu «reduceri» și «tăieri» și cărora, cu fiecare ocazie (iar ocaziile acestea se numesc ședințe sau completat de formulare) li se amintește cine e jupânul. Nici nu știu dacă de feudalism e vorba sau de faimoasa «orânduire tributară»; cert e că avem de-a face cu o metodă extrem de eficientă prin care foarte puțini îi controlează pe foarte mulți. Ea se bazează pe două lucruri : pe sărăcie și pe distribuirea arbitrară a puținelor resurse existente. Cel care va protesta va fi sancționat nu de șefi, ci de colegii lui, căci orice contestare a regulilor jocului riscă să-i priveze pe aceștia de puținul care «li se dă». Așadar, «șefii» se gândesc doar la funcții, dacă se poate în politică, iar pălmașii de unde să mai facă un leu în plus. Credeți că un profesor care, după școală, meditează trei ture de elevi mai cugetă și la «calitatea educației în România» ? Eu unul cred că se gândește la singura formă de democrație reală la care are acces: ca fiul sau fiica lui să ajungă să studieze «dincolo» – «acolo unde se face carte» – și, cu puțin noroc, să rămână acolo, scăpând din iadul de aici.
Care este rostul școlii? Să formeze specialiști? Să formeze oameni care să înțeleagă lumea în care trăiesc și să ia decizii care să o facă mai bună?
Menirea școlii e, în mod evident, și aceea de a forma oameni deschiși către lumea în care le e dat a trăi, și a pregăti specialiști temeinici. Aș spune că un bun specialist e un om care la bază o bună înțelegere a lumii în care se mișcă. Specialistul nu e executantul unei sarcini punctuale (acesta e muncitorul calificat), ci cel capabil să adapteze o cunoaștere generică unui context particular. Or, pentru asta, el trebuie să aibă și cunoașterea teoretică de fond și atenția față de contextul în care acționează. Și ambele se învață – sau ar trebui să se învețe – în școală. Școala nu e o parcare în care copiii stau atâta timp cât părinții lor sunt la lucru, nici ghidul de folosire al unei mașini de făcut bani, ci cadrul în care creștem între – și împreună cu – semenii noștri. Creșterea aceasta parcurge niște etape în virtutea cărora copilul devine om nu doar în accepțiunea biologică a maturității, ci – mai ales – în aceea socială și culturală. Nu suntem oameni deplini pur și simplu crescând la întâmplare, ci asumând, la scară individuală, istoria culturală a umanității. Cred că aceasta ar fi menirea școlii: să-l pună pe tânăr în contact cu umanitatea lui așa cum se desfășoară aceasta în marea cultură (literară, muzicală, artistică și științifică). Iar dascălul – fie el unul aplicat și tehnic, fie unul pasionat și liber în asociații – ar trebui să fie un mijlocitor al acestei întâlniri. Atunci când școala se degradează în mnemotehnica unor scheme – ținute a fi «garantate» într-un context al eficienței – ea, pur și simplu, încetează a mai fi școală. Nu există nici o serie de asemenea scheme care să nu poată fi deprinse în câteva zile de training. Ca atare, la ce bun să mai facem școală dacă aceasta nu-și mai respectă misiunea?
