Între două platouri cu salată de boeuf şi coaste de miel, am urmărit, cu atenţie şi din lenea de a mă întinde după telecomandă, filmul Killing Time, ultimul lungmetraj regizat de Florin Piersic jr.
Sinopsisul sună cam aşa: „Doi asasini platiţi îşi aşteaptă viitoarea victimă într-un apartament gol. Orele se scurg. Tensiunea creşte. Glumiţele nevinovate se transformă în împunsături ironice. Insultele devin ameninţări. Va curge sânge”. Cam macabră descriere pentru gustul meu şi mai ales pentru film în sine.
Ca să nu vă ţin mult pe scaune, vă spun de pe acum că filmul e bun, îl recomand cu încredere şi îl puteţi vedea pe HBO.
Părţile rele
– Piersic jr nu ştie să plângă. Da’ deloc! Cred că a lipsit de la cursul cu simulat durere emotională. Tristeţea îi iese bine. E aproape ca Monica Bellucci în „Irreversible” de trist, fără a fi violat. Dar de plâns ar trebui să mai studieze. I-o recomandăm pe Nicoleta Luciu. După ce am văzut-o la „Dansez pentru tine” în pauze, avem doar cuvinte de laudă.
– Poate sunt eu prea obişnuită cu cadrele de 20 de minute de mâncat ciorbă din filmele româneşti şi ruseşti, însă, dacă ne luăm după regulile de montaj, filmul are câteva gafe, dar cine sunt eu să arunc cu ouă proaspăt încondeiate în viziunea omului. Poate nu am prins eu ce voiam să transmită cu succesiunile de cadre.
– Câteva momente de absurd ale desfăşurării acţiunii m-au făcut să mă enervez niţel, dar cum sunt o fire paşnică, m-au convins să îi iert cu cinismul replicilor bine construite. Conversaţia este delicioasă. Am râs cu lacrimi.
Părţile bune
– Umorul de situaţie şi de limbaj este la mare înălţime. Un asasin plătit argumentând că Batman este mai tare ca Spiderman. Trebuie văzut. Şi nu vreau să dau spoilere, dar punctul culminant ar trebui făcut .gif şi dat viral pe net.
– Cristian-Ioan Gutău este o surpriză foarte plăcută. Bucovineanul (element important de ţinut minte: nu e moldovean, e bucovinean) joacă cu o naturaleţe pe care nu am mai văzut-o de acum multe producţii româneşti cu bugete mult mai extinse şi cu nume mult mai fandosite pe afiş.
– Un film care începe cu un clişeu, continuă cu un clişeu, dar repară totul magistral. Dovada că un subiect de mult timp fumat pe marile ecrane mai poate fi abordat în a miliarda manieră şi să fie bun.
– Un film românesc fără sărăcie, copii ai străzii, viaţa la ţară şi ratb-uri – în sfârşit!!
